Daca nu ar fi fost lumea aceasta moderna în care transportul dintr-un loc în altul sa fie foarte facil, iar alimentele si apa sa poata fi aduse repede dintr-o regiune în alta, cu siguranta am fi intrat într-o perioada de foamete crunta. Razboi, boala si foamete, triada care a urmarit întreaga istorie omul precum lupii. Si trebuiau mereu sa fie trei ca sa devina mortale, de nesuportat. Si daca ultimele doua apar din motive naturale, primul ni se datoreaza în totalitate.
Este o scena dintr-un film bun pe nume Nu exista tara pentru batrâni (2007) în care un vânator amator ajunge din întâmplare la locul unde tocmai se desfasurase o rafuiala între doua tabere de traficanti de droguri. Erau masini distruse si abandonate, cadavre, ca dupa un razboi, peste tot. Eroul principal constata ca într-o masina ciuruita era un om înca viu. Fiind ranit grav, lipsit de capacitatea de a se misca, fara sanse practic de supravietuire acesta îi cere totusi barbatului doua favoruri. Abia respirând si paralizat, plin de sânge, lânga o pusca mitraliera, îl roaga în spaniola sa îi dea apa (agua). Vânatorul îi spune ca n-are apa. Mexicanul îi mai cere la urma sa închida totusi portiera ca sa nu vina lupii, dar este si de data asta refuzat, pe motiv ca nu sunt lupi. Noaptea, dupa ce gasise o geanta plina de bani a traficantilor, întors acasa si aflat în patul sau comod, lânga sotia sa frumoasa si iubitoare, barbatul începe sa aiba remuscari si, aproape de necrezut, face un gest de nebunie/prostie pura: se scoala si porneste la drum ca sa îi duca muribundului ceea ce îi ceruse: apa. Din acel moment totul se complica si se ruineaza.
Vara asta este o seceta cum nu a mai fost de zeci de ani. Râurile seaca, fântânile seaca, Dunarea a ajuns la un nivel nemaiîntâlnit de 70 de ani. Navigatia este imposibila pe fluviu si au început sa iasa la iveala epave din al Doilea Razboi Mondial uitate pe fundul apei. Imaginea de ansamblu este una dezolanta, de sfârsit de lume.
Obisnuiam sa opresc la un izvor în drum spre munte de unde sa ma alimentez cu apa. Nu a secat niciodata, iar suvoiul a fost mereu bogat. Firul de apa era acum însa atât de subtire, încât dura o multime sa se umple o sticla de 2 litri si poate ca as fi ramas si asa daca nu erau alti 5 oameni cu mai multe bidoane de 5 litri asteptând la coada. Atunci m-am gândit la mexicanul din film. Si la lupi. Setea parca devenea din ce în ce mai mare în mine, si frica la fel.
În anii trecuti a fost seceta cum nu mai fusese, dar anul acesta a depasit orice limita. Daca nu ar fi fost lumea aceasta moderna în care transportul dintr-un loc în altul sa fie foarte facil, iar alimentele si apa sa poata fi aduse repede dintr-o regiune în alta, cu siguranta am fi intrat într-o perioada de foamete crunta. Razboi, boala si foamete, triada care a urmarit întreaga istorie omul precum lupii. Si trebuiau mereu sa fie trei ca sa devina mortale, de nesuportat. Si daca ultimele doua apar din motive naturale, primul ni se datoreaza în totalitate. Ca si în filmul pomenit, omului i se uraste din când în când cu binele, se ridica din pat, de lânga nevasta si geanta cu milioane de dolari, si se baga într-o situatie din care nu mai poate iesi. Si se ajunge la razboi. Nu poate sa stea în pace si liniste la infinit. Apoi, ca la comanda parca, vin si celelalte doua nenorociri pentru ca asa merg lucrurile, un rau atrage pe altul si pâna nu ajunge cutitul la os si scuipi sânge nu se poate. Regreti momentul când te plictiseai si îti era prea bine, dar pur si simplu nu mai este cale de întoarcere.
Mereu m-a urmarit scena aceea din film si am analizat-o din câte perspective am putut. Am încercat sa o vad chiar si ca pe una artificiala, trasa de par pentru a dezvolta o intriga, dar nu e asa. Adevarul e ca reflecta întocmai gândirea umana, de aceea este geniala. Succesul, bunastarea, un sir neîntrerupt al binelui întuneca mintea mai mult decât orice. Starea de bine, euforia sunt la fel ca un drog, te îndeparteaza de realitate atât de mult, încât nu mai poti face distinctie dintre ce vezi tu în palatul tau de clestar si ce este în padurea de lânga el.
Revenind la seceta, ironic este faptul ca volumul de apa al Terrei este mereu constant, planeta nu ramâne niciodata fara lichidul vietii. Mai mult decât atât, caldura si seceta prelungita fac ca apele teritoriale sa scada, dar ghetarii sa se topeasca si nivelul marilor si oceanelor sa creasca. Iar, daca sa zicem toti ghetarii s-ar topi, nivelul oceanelor ar creste cu aproximativ 70 de metri, ceea ce ar însemna inundarea tuturor coastelor de pe continente. Seceta ar duce, cu alte cuvinte, la inundatie. Pare un paradox, desi nu este. Deci seceta generala nu a fost si nu va fi niciodata, depinde doar din ce perspectiva privesti lucrurile, din una locala sau una globala.
Cu siguranta agricultorii m-ar strânge de gât pentru o asemenea idee, si ar avea dreptate din punctul lor de vedere, dar acum trebuie sa gândim global, nu local. Iar global ne e foarte bine, ne putem chiar comporta precum vânatorul din filmul mentionat la început, sa ducem apa unui muribund care a cerut-o, nu conteaza ca acela e un criminal, un traficant de droguri, un om de nimic. Trebuie sa fim marinimosi pentru ca o ducem bine si avem de unde.
Dar oare chiar asa este? Putem deveni vreodata globali, egali, ne vom putea smulge vreodata din capcana localului, a particularului? Putem spune asta acum când toate conflictele din jurul nostru sunt tocmai între gândirea locala si cea globala? Nu cred. Mereu vor trebui sa fie ierarhii, grupuri, bisericute, locuitori ai Terrei care mor de sete si altii care fac risipa de apa, saraci si bogati, naivi si smecheri. Omul e o fiinta sociala, ceea ce înseamna ca tinde mereu sa se alature unui grup cu care comunica si se aseamana. Dar acest lucru înseamna, de asemenea, în mod obligatoriu ca acelasi om tinde sa fie în opozitie cu altii care sunt dusmani, altfel nu ar mai exista grupuri.
Dar nici nu poti sa îti vezi mai departe de viata ta, ca si cum nimic nu s-ar întâmpla, asta e problema. Omul acela a cerut apa, era pe moarte, era ultima sa dorinta, pentru tine care esti bine sanatos, nu e mare scofala sa faci un gest frumos, constiinta nu îti va da pace pâna ce nu o vei asculta… Si uite asa mori de la o gura de apa, una în plus sau una în minus…
Briscan Zara este scriitor si publicist