E, poate, timpul sa ne trezim si sa luptam cu tirania „capitalei”, centru dominator si nesatios care se dezvolta si se extinde tumoral hranindu-se din resursele Moldovei.
Desi m-am nascut în orasul unde Stefan cel Mare îsi avea cetatea de scaun, fiind pâna la sase ani un mic sucevean care a locuit gard în gard cu Hanul Domnesc, nu am nicio sfiala sa ma declar moldovean. Ma amuza moftangeala caraghioasa a „bucovinenilor” care, la fel ca si banatenii si ardelenii, se iluzioneaza ca susa lor genetica a fost modificata în bine de stapânii mai spalati decât turcii sub care au functionat. Nu ma consider, deci, superior rasial ca ma trag dintr-o fosta provincie imperiala a Vienei cu capitala la Cernauti si unde Suceava era un târg marginal cu un picior în imperiu si cu altul în Regat, mai ales ca Botosaniul si, de aproape o jumatate de secol, Iasul mi-au fost casa si acasa. Ca moldovean asumat empatizez, desigur, cu efortul prietenilor de la Miscarea pentru Dezvoltarea Moldovei de a ridica, de la firul ierbii, o reactie civica si, probabil, politica care sa tina piept insuportabilelor masinarii de discriminare a acestei parti a României, care cuprinde opt din cele patruzeci si unu de judete. O regiune ironizata si lasata în subdezvoltare de combinagii si escrocii de la centru, care nu s-au sfiit sa ambaleze aceasta politica de spoliere a Moldovei în bascaleala groasa (vezi glumitele rasiste împotriva vasluienilor!), în zvonistica tradatoare („nu facem autostrada ca sa nu vina rusii cu tancurile!”), în subtile deriziuni („mica” unire, si altele) sau în manipulari otravite (moldovenii l-au votat pe Iliescu si tot ei au adus la putere „ciuma rosie” etc., etc.). În urma cu exact 15 ani, scriam acest pamflet:
„Am petrecut de curând oarece vreme, mânat de interese academice presante, în atmosfera sulfuroasa a bravei noastre capitale. O spun fara menajamente: nici nu va puteti imagina cât de util este, din punct de vedere sanitar, ca ne aflam la 400 de kilometri distanta si de celalalta parte a ecranului televizorului, neasteptat protector împotriva balelor, veninului, a izurilor fetide si a jeturilor incontinente de necuratenie pe care, fara pudoare, le arunca asupra-ne de la Bucuresti o mâna de valahi dezbumbata la pampersi.
Ma stapânesc cu greu, ca brav (si simbolic!) urmas al vechilor conspiratori ieseni împotriva stapânirii întronizate pe Dâmbovita, sa nu spun public, fara perdea, ce cred despre blestemata Cetate a lui Bucur si despre solutia simpla a linistirii viermuielii toxice si galagioase de acolo, obraznic aburcata pe nefericirea si exploatarea tuturor celorlalti români. Nu e cazul, în vremurile grele în care ne e dat sa traim, sa refacem tragica traditie a radicalismului politic, sectar-moldovenesc, desi marturisesc cu stupefactie ca abia acum încep sa înteleg unele dintre resorturile reactiilor violente ale anilor ’30, izvorâte si din exasperarea creata de nesimtirea agresiva a unui sistem parlamenar confuz, corupt si ineficient. Sa nu ne jucam cu focul, totusi!
A existat, odata, si un Bucuresti bun si dorit. Un oras cosmopolit si viu, cu vile desenate si gândite personalizat de Ion Mincu, cu tusa unica si rafinat daltuita a stilului brâncovenesc, cu boieri lustruiti, comandând în frantuzeste la Capsa, cu doamne up to date în materie de moda si stil parizian maruntind sic, din crupa, aerul Caii Victoriei sub privirile cuviincios-pofticioase ale metrosexualilor interbelici cu costum la doua rânduri sau vitriolant-ironice ale câte unui boem spalat, precum Petre Tutea, din buzunarul caruia se itea sfidator si iconoclast, la misto, manseta ziarului anarhist «Pravda». Unde sunt saloanele, sampania si Jockey Clubul? Ce a mai ramas azi din acel Bucuresti magnific, Micul Paris al Balcanilor? Pai, mai nimic! Câteva cioburi arhitectonice dupa tavalugul demolator al Olteanului Nepereche si ceva oameni educati. Rafinatul boier Paleologu ne-a parasit lasându-ne usor alinati doar de vitalitatea, umorul si clasa diplomatului Neagu Djuvara [si el trecut astazi în vesnicie!, n.n.]; Andrei Plesu, mostenitorul legal al sprâncenelor unite mefistofelic, cel care, protocronist si vizionar, a introdus pentru prima oara moda asortarii tenisilor la costum si lavaliera, înca în urma cu trei decenii înaintea lui Versace, sta retras, în halat de matase, în rezervele de la Fundeni lasându-i domnului Patapievici istovitoarea misiune de a provoca lesinuri si mici oftaturi orgasmatice cuconetului iubitor de (c)arte. Pâna si Gabriel Liiceanu si-a calcat pe inima si, parasind capitala, s-a dus peste ocean la doctor, sa se opereze, lasând editura pe mâna unei iesence. Oare unde vom mai ajunge? Caci, la urma urmelor, ce sa faci cu doar câtiva stropi de parfum rar si «exquisit», cum sa acoperi agresiunea irepresibila, clocotitoare si sufocanta a Magnei Cloaca? Cine sa tina piept acestui tsunami de mitocanie, topism si hotie pe care precupetele si mârlanii de la televizor îl revarsa gros, sufocant si ucigator asupra noastra, zi de zi. Cum sa faci fata blestemului de a fi condus de o forma de mutant a lui homo sapiens, aclimatizata pe Dâmbovita, si pe care ar trebui sa-l disecam antropologic aici, daca am avea spatiu? Doar doua vorbe m-as mai grabi sa spun despre habitatul si despre firea acestui pradator.
Aborigenul din capitala traieste, de regula, în vizuini cumparându-si în rate, compensatoriu, masini de fite si de aceea trebuie spus ca trotuarul a devenit parte din mediul sau natural. Ocupat porceste de mormane de masini parcate sfidator, de covoare de rahat de câine si putind aspru a pisat, trotuarul bucurestean, destinat deplasarii pietonilor, nu mai exista. Daca îti da cumva prin cap sa mergi pe jos, printre hoardele de valahi alergând isteric, printre tipete, papornite si suti, trebuie sa te strecori practic pe strada, deranjând masinile blocate în trafic, care racnesc spasmodic din claxoane, galagia insuportabila fiind accentuata, periodic, de ragetele contondente ale soferilor care transmit simplu, fara complicatii textuale inutile, mesaje limpezi catre semeni. Aborigenii, indiferent daca sunt de susa locala sau meteci, se transforma natural, cum spuneam, în cel mai scurt timp, în mutanti odata transplantati în acest mediu radioactiv. Devin hiene nemiloase, nesimtite si fara scrupule, pentru care însfacatul de bani devine sensul vietii, iar spaga, data pentru a lua, data pentru a urca, data pentru a trai, metronomul implacabil care îi jaloneaza viata, în ritmul respiratiei. Exacta pana a cronicarului, reluata în superbul eseu despre munteni scris de boierul moldovean Alecu Paleologu, ne da cheia ADN-ului bucurestean asa cum este el dezvaluit de istorie: «Olio, olio – se tânguie fiica de domn valah mazilit – las’ ca pune taica punga da punga pân’ la Tarigrad si ia el domnia îndarapt!» Chiar asa, nu? Ca-n ziua de azi, nu alta. Ca nu degeaba blestemul traditional al românului a fost, de secole, cel plasat de noi, din motive stilistice si emotionale si nu drept îndemn la acte antisociale, Doamne fereste!, ca titlu. Nu de alta, dar «prostii de moldoveni» mai pun, când le ajunge cutitul la os, si mâna pe par. Poate facem un re-enactment dupa 1907.”
Trecând un pic peste stilistica abraziva de atunci, cred ca ceea ce urmeaza a fi facut nu mai e scrisul, ci fapta. Trezirea din contemplatie si oblomovism a moldovenilor si construirea înca de pe acum, dupa modelul clujean – singurul care a echilibrat balanta în lupta cu Bucurestiul -, a unei echipe politice profesioniste care sa ne apere interesele. Altfel, va fi vai si amar de noi!
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor