Încetul cu încetul interesul pentru lectura este înghitit de noile mijloace media. De relationarea rapida. De dialogul cu un interlocutor din spatiul virtual. De reclama. De dezbaterile politice, din ce în ce mai aberante, din ce în ce mai inutile. Sigur, literatura o sa dispara. Va fi, vorba lui Nichita Stanescu, o mare pierdere. Dar nu mai mult decât o mare pierdere.
*
Atunci când încearca sa ajunga la esenta adevarului pe cale rationala a meditatiei si da peste o stânca stearpa, scriitorul si artistul, în general, nu trebuie sa dispere, ci sa apeleze la ironie, caci ironia, folosita cu discernamânt, poseda nepretuitul har de a scoate la lumina adevarul nu numai din piatra seaca, ci si din sufletul orgolios, golit de constiinta al fiecarui om.
*
De mai multe ori, atunci când lucram la romanul meu Omul din eprubeta, am vrut sa-i fac o vizita vechiului meu prieten, profesorul Mircea Onofriescu, medic ginecolog, supraspecializat în fertilizare în vitro, om cu o experienta vasta în domeniul obstetricii si ginecologiei. O discutie cu el mi-ar fi limpezit multe idei care mi se învârteau în cap.
Nu m-am dus însa din simplul motiv ca viziunile mele asupra nasterii, probabil si a mortii erau mult diferite decât cele ale doctorului Mircea Onofriescu.
Am vrut sa surprind scriind Omul din eprubeta o parte din nebunia si inconstienta, dar si chintesenta lumii în care ne-a fost dat sa traim. Nu stiu daca am reusit sau nu. Caci de la un punct încolo lucrurile din eprubeta au evoluat nu dupa voia mea, ci dupa vointa unei forte nevazute care, facându-mi de undeva, dintr-un ungher ascuns al universului semn cu ochiul, scria în locul meu. Eu eram doar instrumentul.
În acest sens, o întrevedere sau un dialog cu Mircea Onofriescu mi-ar fi putut schimba discursul epic.
De obicei, discutiile mele cu specialistul în fertilizare vitro se desfasoara astfel:
Când îl sunam, înainte de-a reusi sa-i dau buna ziua, îl auzeam pe Mircea zicând cu vocea sa hâtra:
– Te salut, maestre, ce onoare pentru mine ca te aud…
– Lasa prostiile, Mircea, îi raspundeam, pe acelasi ton. Doar stii ca între noi doi tu esti adevaratul si unicul maestru. Pot sa-ti spun ca poetul Emil Brumaru te-a invidiat si cred ca te invidiaza si acum meditând în lumea de dincolo de mormânt. Deseori când ne întâlneam pe strada în apropierea Maternitatii de pe Cuza Voda, îmi spunea: „As fi vrut sa fiu directorul acestei maternitati.” „De ce, Emil?” întrebam. „Pentru ca tot ce visez în materie de metafora erotica se afla aici la îndemâna profesorului Onofriescu. Îl invidiez. El e stapânul ielelor de aici.”
– Ei, prostii, zicea Mircea. Eu lucrez cu materia bruta, pe când voi mai mult cu ideile.
– As vrea, îi raspundeam, ca din ideile mele sa se întrupeze un om înzestrat cu har pe lumea asta.
– Asteapta, zicea Mircea, o sa vina timpul când si din idei o sa se nasca viata.
Marturisesc ca m-am multumit cu aceste dialoguri, dar de consultat mi-a fost teama sa-l consult. Probabil ca daca as fi dialogat cu Mircea, cartea mea ar fi avut nu 500 de pagini, ci 1000.
Am de gând însa sa ma recompensez într-un fel si sa-l invit sa-si exprime ideile legate de romanul meu în spatiul on-line, ca sa nu se piarda totul fara urma în neant.
Si cine stie, poate ca acolo se va naste un alt roman. Caci, în fond, neantul e plin de forme asemenea unui urias fagure de miere în care zac spiritele nenascute ale tuturor lucrurilor si fiintelor cu pleoapele acoperite de somn, asteptând clipa când o sa iasa din întuneric în lumina!
Despre astfel de forme as vrea sa port o discutie cu medicul Mircea Onofriescu.
*
Asistam în prezent la un fenomen foarte important, incitant si tulburator totodata: sfârsitul epocii Guttenberg.
Apune o epoca. Rasare, probabil, alta. Literatura pare ca si-a epuizat resursele. Marea masa o ignora. Si o ignora, as putea spune, si scriitorii însisi.
Mai întâi a fost expulzata din cetate poezia, pe motiv ca este elitista si nu satisface gustul marelui public. Poetii au încercat sa se adapteze la noua realitate, trecând de la abstractionism la minimalism. Încercarea lor a fost zadarnica: marelui public nu-i place nici poezia minimalista – e prea la îndemâna tuturor.
Apoi a fost expulzata si cartea de eseistica si cea de critica literara. De istorie si de filosofie. Au ramas în circuit doar cursurile si cartile didactice, destinate studentilor si elevilor. Dar în curând si acestea vor iesi din joc.
Au mai ramas pe rafturi cartile de proza scurta si romanele. Dar si soarta lor e deja pecetluita.
Încetul cu încetul interesul pentru lectura este înghitit de noile mijloace media. De relationarea rapida. De dialogul cu un interlocutor din spatiul virtual. De reclama. De dezbaterile politice, din ce în ce mai aberante, din ce în ce mai inutile.
Sigur, literatura o sa dispara. Va fi, vorba lui Nichita Stanescu, o mare pierdere. Dar nu mai mult decât o mare pierdere. De fapt, în natura, si în cultura, nimic nu se pierde si nimic nu se câstiga. Totul se transforma.
O sa vedem în ce si cum.
*
Cât de importanta mai este sau ar trebui sa mai fie literatura pentru lumea de azi?
Daca altadata o carte putea schimba destinul unui popor sau chiar, daca ne gândim la marii scriitori si marile carti, începând, sa spunem cu Homer, cu Vechiul si Noul Testament, punând în ecuatia si operele lui Platon si Aristotel, apoi trecând prin Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Balzac, Flaubert, Baudelaire, Gogol, Puskin, Tolstoi, Dostoievski, Caragiale, Eminescu, Creanga, iar mai spre noi, Joyce, Kafka, Bulgakov, Marquez, Soljenitîn si multi altii, chiar destinul întregii lumi, astazi, din pricina faptului ca în epoca informationala – si aici e unul din marile paradoxuri ale lumii contemporane – literatura a devenit accesibila aproape tuturor, nici o carte de literatura sau de filosofie nu mai poate schimba lumea. Desigur, literatura îsi are rostul ei. Dar rolul s-a diminuat simtitor, tinzând sa atinga punctul zero.
*
Putem privi pandemia ca pe un fel de performance sau un happening extins la nivel planetar în care ansamblul îl reprezinta un virus invizibil, în timp ce exponatele si protagonistii suntem noi, toti locuitorii Terrei. Grupul de artisti care sta în spatele acestui experiment halucinant urmareste, desigur, si un scop existential, nu numai psihologic. Unul dintre aceste scopuri este manipularea omului la scara planetara. Al doilea este intruziunea anumitor organisme statale sau post-statale – dupa cum afirma Patrice Franceschi în recentul sau volum Buna ziua, domnule Orwell – „în vietile noastre private si în intimitatea noastra” prin intermediul controlului digital de masa. Azi tot spatiul nostru public a fost înghesuit în strâmtul spatiu individual sau familial. Aici, au fost comasate toate dramele si toate politicile posibile si imposibile. Garsonierele, apartamentele si vilele în care am fost izolati au suplinit si mai suplinesc înca arena publica, teatrul, cinematografele, plaja, cârciumile, stadioanele si toate spatiile destinate vietii publice. Astazi, suntem învatati, mai bine zis, dresati, sa socializam cu propriul nostru eu. Masca de protectie trebuie privita, în acest sens, ca o pecete a tacerii impusa de reprezentantii unui Anticrist ce doreste binele omenirii. E interesant cum statul si tot ce sta în spatele lui ne protejeaza de virusi, dar patrunde fara mila în spatiul nostru privat, aflând amanunte esentiale din viata noastra intima.
În urma acestui performance global va aparea, desigur, omul nou.
Omul distantat social.
Un om cumva facut dupa prototipul presedintelui Iohannis, cu miscari robotizate, incapabil sa empatizeze si sa comunice cu semenii sai altfel decât prin intermediul prompterului.
Un astfel de prototip va avea drept scop crearea unei punti de comunicare cu alte civilizatii din diverse spatii paralele, unde viata s-a stins de mult, si unde locul fiintelor biologice a fost luat de inteligenta artificiala.
*
De multe ori alienarea se produce din pricina unui surplus de ratiune si de logica. Din pricina acestui surplus, sufletul se goleste de fluxul vital, devenind din ce în ce mai sec. Intervine apoi alienarea propriu-zis, golul interior, care poate lua diferite forme. Saracia si betia de idei, autosuficienta, avaritia, ipohondria, isteria, psihoza si alte tulburari de personalitate, inclusiv narcisismul si chiar misoginia îsi au drept radacini si cauze în obsesiile noastre legate de construirea în interiorul propriului eu un univers cât mai logic si rational.
*
O pojghita subtire de 0,0000…1- – cam atâta reprezinta realitatea transmisa prin mass media, iar noi suntem cu totii contaminati de ea. Si asta fiindca mass media creeaza evenimente din orice. Focuseaza imaginea pe o furnica si furnica devine monstru. Focuseaza imaginea pe un chibrit si chibritul devine un vulcan în eruptie.
Televiziunile cauta vârful clopotului lui Gauss. Vârful audientei. Cu alte cuvinte, fac din rahat bici si ne plesnesc cu el peste coaste si peste locurile cele mai sensibile, iar noi ne punem în miscare si nu ne mai putem opri.
De aceea eu, zilele acestea, am renuntat sa urmaresc televiziunile de stiri. Reclamele referitoare la purtatul mastii m-au adus la exasperare. Nu pot scapa de ele nici macar în timpul somnului. Port masca pâna în somn.
De curând însa a mai aparut un alt cosmar: razboiul.
Nichita Danilov este scriitor si publicist