Ceea ce se poate spune, în aceste conditii, este ca recunoasterea sau chiar încorporarea pseudorepublicilor Donetk si Luhansk nu poate reprezenta un sfârsit al crizei. Drama continua, important este sa nu se transforme în tragedie.
La ora la care acest articol este transmis redactiei, criza ruso-ucraineana este în plina desfasurare. Uniunea Europeana a anuntat coordonatele de baza ale sanctiunilor ce urmeaza a fi impuse Moscovei, în urma recunoasterii autoproclamatelor „republici populare” Donetk si Luhansk. La fel a procedat si Regatul Unit, care a venit deja cu o forma mai precisa a sanctiunilor, iar pâna ce textul va intra în atentia cititorilor, în noaptea de marti spre miercuri, ar putea aparea si noi vesti de la Washington, americanii urmând a completa sanctiunile deja anuntate luni. În cele ce urmeaza, vor fi prezentate, succint si fara pretentii analitice, câteva observatii legate de evolutiile recente din aceasta criza, începuta în primavara anului 2014.
În primul rând, nu vorbim de o „problema ucraineana” izolata, ci de un dosar încadrat în încercarea mai ampla a Moscovei de a-si etala puterea în sistemul international, fara preocupari pentru drept sau moralitate. Acest episod nu poate fi înteles separat de cele din 2014-2015 (Crimeea, Donbas), de interventia în Siria din 2015, de alinierea tot mai pronuntata cu Beijingul si de multe alte actiuni, de mai mica amploare, menite sa contreze si sa provoace SUA si, în general, Occidentul – a se vedea sprijinul deschis pentru banditismul de stat din Belarus sau trimiterea de trupe în sprijinul regimului din Kazahstan. Desigur ca tema Ucrainei, asa cum s-a întâmplat si cu Georgia în 2008, are o rezonanta speciala, pentru ca regimul Putin îsi doreste sa resusciteze trecutul de superputere al URSS. Belarus, Kazahstan si Ucraina sunt republicile care, în 1991, alaturi de Rusia lui Boris Eltîn, parafau desfiintarea URSS.
În al doilea rând, inserarea crizei ruso-ucrainene în acest context mai larg ajuta la gasirea raspunsului la întrebarea „de ce acum?”, care trebuie sa urmeze dupa „de ce?”. Ucraina nu era ieri mai aproape de NATO decât în urma cu doi sau cinci ani, acordurile de la Minsk înghetasera cu acceptul tacit al tuturor partilor, controlul asupra Crimeei si cel indirect asupra Donbasului erau tolerate (desi nu recunoscute) de occidentali – si asa mai departe. Nici argumentele de politica interna nu sunt solide: sigur ca declansarea crizei îi va strânge pe cei mai multi rusi „în jurul steagului” si vor scadea în relevanta putinele voci de opozitie, dar nu se poate spune ca Vladimir Putin avea probleme interne atât de mari încât era nevoie de o criza externa pentru a-l relegitima. Astfel de procese se întâmpla frecvent, dar nu acesta pare a fi argumentul decisiv.
S-a întâmplat acum pentru ca la Kremlin s-a ajuns la stadiul în care nicio oportunitate de extindere sau expansiune nu mai este trecuta cu vederea, atât de mare este dorinta de a se consacra revenirea Rusiei în prim-plan. În 2014-2015, obiectivul blocarii procesului de apropiere a Ucrainei de UE parea rezonabil, iar liderii rusi sperau ca dezamagirea cetatenilor va provoca instabilitate si, în final, va propulsa la putere forte favorabile reîntoarcerii în orbita Rusiei. A fost, stim bine, un calcul gresit: în ciuda problemelor multe si mari cu care se confrunta economia si politica Ucrainei, putini sunt cei ce doresc abandonarea orientarii pro-occidentale. Acum, confruntata cu fermitatea cetatenilor ucraineni si cu reactia neasteptat de solidara a Occidentului, Moscova se vede în situatia de a-si concretiza amenintarile, pentru a nu parea nehotarâta sau, mai rau, vulnerabila în ochii putinilor sai prieteni din sistemul international.
Pe de alta parte, s-ar putea ca liderii rusi sa fi interpretat eronat semnalele pe care le transmite permanent mediul politico-economic international. Enuntarea, cu subiect si predicat, a unor revendicari pe care Moscova le are de multa vreme parea oportuna acum, pe fondul antantei tot mai cordiale cu China, al crizei de încredere ce afectase tabara occidentala dupa retragerea precipitata din Afganistan si, deloc imposibil, pe fondul impresiilor despre administratia Biden si capacitatea ei de a coordona reactiile Occidentului. Ideea de a cupla pretentiile globale cu dosare regionale nu este deloc noua în politica mondiala – putem reanaliza comportamentul Germaniei naziste din anii 1938-1939. Tot comparatiile de acest gen ne ajuta sa sesizam nivelul sporit de agresivitate generat de vocabularul utilizat în privinta Ucrainei (statalitatea acesteia ar fi o „eroare a istoriei”, autoritatile sunt „vinovate de genocid”). Ceea ce se poate spune, în aceste conditii, este ca recunoasterea sau chiar încorporarea pseudorepublicilor Donetk si Luhansk nu poate reprezenta un sfârsit al crizei. Drama continua, important este sa nu se transforme în tragedie.