Cercetând atât de riguros traditiile vechi si noi ale muzicii românesti, lasând nestânjenita lumina reflectorului asupra timpului nostru, Speranta Radulescu nu a putut obtine decât o imagine dramatica a prezentului, în consonanta cu actualitatea societatii românesti. Imagine pe care unii o refuza de dragul unui optimism în principiu dorit însa nerealist, altii o vad întunecata în comparatie cu „stralucirea” de altadata, destui acceptând-o ca o fatalitate.
Alex VASILIU
Argumente ale pesimismului muzicologului Speranta Radulescu sunt toate luarile sale de cuvânt din 1990 pâna mai ieri la simpozioane, conferinte, interviuri pentru radio, televiziune si presa scrisa, volume de publicistica.
Un prim document de baza potrivit finalului acestei serii de însemnari este cartea „Peisaje muzicale în România secolului XX” (Editura Muzicala, 2002). Nu evit formula taietura în carne vie, ce poate defini ultimul capitol, dur intitulat „Imagine apocaliptica: declinul vietii muzicale”. Autoarea stabileste începutul involutiei în toate domeniile la mijlocul deceniului 1971-1980: institutiile de învatamânt superior (Conservatoarele) au pierdut multi profesori de prestigiu care s-au stins, si-au schimbat locul de munca ori au parasit tara, informatiile (partituri, discuri, burse, schimburi culturale) au fost restrânse drastic pâna aproape de întreruperea totala, programele de învatamânt au ramas impermeabile la noutati, la concursurile de admitere erau locuri extrem de putine, politizarea excesiva a permis conformisme blamabile în masura variabila ori disimularea unor concept si tehnici muzicale de data recenta (atunci) sub titluri programatice, patriotarde. Unul dintre cele mai umilitoare moment ale istoriei societatii musicale românesti din deceniul mentionat a fost mutarea patrimoniului si a personalului Uniunii Compozitorilor în câteva încaperi sub dimensionate din Ateneul Român, care mi-au lasat în acei ani o imagine sumbra. Mai erau utili doar compozitorii dispusi sa-si înregimenteze opus-urile comandamentelor politice (protocronismul, în special), opus-uri premiate, incluse în repertoriile filarmonicilor si teatrelor de opera, programate la Radio, înregistrate pe discuri. A existat, ce-i drept, la „Electrecord” seria „Romania Contemporay Music”, în care s-au difuzat lucrari moderne ale compozitorilor din generatia înca tânara, pentru a se dovedi oficial (mai ales peste hotarele tarii) ca avangarda, stilurile noi erau acceptate, dar publicul român devenise tinta bombardamentelor în concertele saptamânale de la filarmonici, prin spectacolele televizate, cu lucrari nu întotdeauna valoroase, cu artisti amatori puternic sustinuti în interminabilul festival „Cântarea României”. Am expus aici aspecte din spectacolul muzical dezolant al epocii 1975-1989 foarte bine cunoscute de cei care le-au trait, la îndemâna generatiei tinere doritoare sa afle, pentru ca arhivele sunt accesibile.
În privinta folclorului, situatia a fost la fel de sumbra, documentele autentice reprezentând epoci anterioare celui de-al Doilea Razboi Mondial fiind ignorate din ordin politic ori, în putine cazuri, salvate eroic (am putea spune astazi) de câtiva profesionisti. Mentionez aici doar seria de cântece din vremea lui Anton Pann în autentica interpretare a cântaretului Dan Moisescu, cântece înregistrate la Societatea Româna de Radio fara aprobare oficiala din initiativa neuitatului realizator de emisiuni si organizator de concerte Gruia Stoia. Înregistrarile nu au putut fi difuzate decât dupa 1989.
Alt efect al deprofesionalizarii artei în domeniul folcloric a fost proliferarea neoficiala a repertoriului de cartier, ocazional (nunti, petreceri). Înca de la mijlocul deceniului 1971-’80 concertele formatiei „Azur” se bucurau de mare succes, înregistrarile realizate clandestin la nunti circulau tot asa, manelele (provenitesi din zona Banatului, unde multi români din tara ajungeau frecvent pentru a profita de micul trafic de frontiera permis la Timisoara, spre exemplu) si-au deschis drum spre publicul larg. Asa se explica de ce imediat dupa 1989 au aparut pe strazi si în bazaruri tarabele cu casete audio oferind clientilor un repertoriu uimitor de bogat si de alterat din punct de vedere muzical. Competitia cu profesionistii – etnomuzicologii, interpretii, posturile publicede radio si televiziune, casa de discuri „Electrecord” – a fost câstigata de formatiile si cântaretii iesiti peste noapte la lumina, întreprinzatori rapizi, eficienti în a-si promova marfa. Când au aparut, cu întârziere, emisiuni de educatie în domeniul folclorului, colectii de discuri si casete, acestea nu si-au gasit audienta decât la un public, totusi, restrâns, cel mult la cei care urmareau concertele formatiilor „Trei Parale” si „Anton Pann” în salile filarmonicilor, în ambientul muzeelor.
Cum am mentionat în precedentele articole, studiind atât de atent si muzica lautareasca, Speranta Radulescu a acordat atentie deosebita manelelor – fenomen muzical care a descris viata publica asa cum este ea, sfârsind prin a o maneliza! Analizând riguros mai întâi stilul muzical (împreuna cu etnomuzicologii Anca Giurchescu si Margaret Beissinger) în volumul „Manele in Romania. Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Music” (Rowman &Littelfield, 2016), Speranta Radulescu a explicat toate piesele acestui mecanism intens folosit public, subliniindu-i deopotriva calitatile, valorile si toxinele. Abia informându-te, întelegând maneaua sub toate aspectele (muzical, istoric, social) poti judeca drept ce este autentic, ce si cum ar trebui eliminat. Celor care strâmba din nas (uneori cu dreptate, auzind astfel de cântece sau doar cuvântul „manea”), Speranta Radulescu le-a raspuns profesionist, simplu, sintetic într-o emisiune televizata:
Este o muzica populara noua, de metisaj, care sub raportul semnificatiei sociale nu exprima o identitate etnica limpede, ci o identitate în reconstructie a întregii regiuni sud-est europene. Maneaua româneasca exprima o lume sociala tulbure – toate tarile din Balcani sunt în aceasta situatie, cu economii fragile, cu lumi interlope care se insinuiaza în conducere, care îsi etaleaza puterea, are nevoie de un consum opulent explicit. Ce fac aceste muzici? Exprima realitatile prezentului imediat. Le spun câteodata unor studenti ai mei care, numai când aud cuvântul manea „lesina”: domnilor, nu va revoltati pe muzica, revoltati-va pe lumea în care traim si încercati sa o schimbati. Pentru ca acest fenomen este o reflectare a societatii de astazi. („Garantat 100-”, TVR, 2013).
O realitate trista, pe care Speranta Radulescu nu a comentat-o în volumul „Peisaje muzicale românesti”, este disparitia aproape totala a specialistilor în folclor din redactiile posturilor de radio si televiziune. Când si când au mai fost transmise cicluri realizate de etnomuzicologi (Speranta Radulescu, Constantin Secara), dar emisiunile de educatie au disparut, la fel programele în acest gen. Oricine este interesat poate observa diferenta ascultând pe internet posturi de radio nationale din tari învecinate sau mai departate, unde folclorul muzical este difuzat intens (iau la întâmplare ca exemple Bulgaria, Cipru, Ungaria). Sigur ca acum, programele posturilor publice regionale de radio din România ar trebui sa contina si emisiuni de publicistica, de educatie muzicala, nu numai cântece la cererea ascultatorilor. Este evident, situatia actuala se explica prin interesul singular pentru audienta si lipsa unei politici educationale a institutiilor media publice.
Dincolo de activitatea îndelungata, minutioasa, la înalte cote profesionale de studiere, arhivare si difuzare a traditiei muzicale românesti, Speranta Radulescu a avut talentul, stiinta de a se adresa publicului larg, de a-l stimula sa relationeze firesc, adevarat, cinstit traditia cu prezentul. Ar fi benefica republicarea volumelor, promovarea colectiilor de discuri pe care le-a realizat, retransmiterea, printre atâtea reluari si „best of” a ciclurilor de emisiuni pregatite pentru radio, cele în care a fost invitata la televiziune.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor