Razboaiele moderne au provocat dizlocari masive de populatie, facând ca suferintele oamenilor sa creasca proportional cu forta armelor de distrugere, cu durata ostilitatilor si cu ambitiile liderilor politici. Suferintele oamenilor plecati în pribegie sunt mai dificil de cuantificat, chiar si în textele tratatelor de pace, care aproximeaza costurile razboaielor si cuantumul reparatiilor. Au întâietate în aceasta operatiune contabila complexa numarul mortilor si distrugerile materiale.
Generatia mea si a celor mai multi români au vazut razboaiele doar la televizor. De când cu razboiul absurd al Rusiei împotriva Ucrainei, chipul suferintei, al deznadejdii si al revoltei oamenilor, ne-a devenit familiar. Sute de mii de refugiati au ales România ca tarâm al salvarii. Iar aici au gasit un popor care nu le poarta ranchiuna pentru nedreptatile istoriei, nu se lasa intoxicat de cântecul de sirena al provocatorilor nostri aflati în solda altora, si a înteles ca a fi om si crestin nu sunt titluri de parada, ci expresia felului nostru de a fi. Putem fi rai între noi adesea, putem fi egoisti ori insensibili, dar în fata suferintei semenilor nostri, de orice neam ar fi, descoperim resortul adânc al omeniei si îl punem sa lucreze. Admit ca omenia e o trasatura a „modului românesc al fiintei” (C. Noica), dar desigur nu este numai al nostru. Polonezii au reactionat la fel de matur si empatic, punând între paranteze destule amintiri triste din istoria vecinatatii cu Ucraina.
Provocatorii pro-rusi îsi fac si ei datoria, mai primitiv ori mai sofisticat, dupa cum îi duce mintea, ori dupa cuantumul soldei. Într-o zi poate vom sti mai multe. Am avut si eu surpriza sa vad oameni pe care-i pretuiam, siderati ca sopranei Anna Netrebko ori dirijorului Valeri Gherghiev, doi dintre prietenii lui Vladimir Putin, li s-au reziliat contractele cu mari orchestre occidentale, dar sunt incapabili sa empatizeze cu tragedia poporului ucrainean. Li se va fi soptit discret ca actiunea Rusiei e doar o „operatiune speciala” întru reasezarea istoriei pe fagasul ei firesc, mai stii? În fine, am mai înteles ca vremurile de razboi te ajuta sa te lecuiesti de naivitati si sa vezi limpede chipul adevarat al unor semeni.
Am vazut în aceste zile siruri nesfârsite de oameni porniti în pribegie. Ei au înghesuit într-un geamantan câtiva banuti, haine ori amintiri, lasând totul în urma: agoniseala de o viata, sotii ori iubitii, parintii, bunicii ori vecinii care au ales sa ramâna. Într-o clipa viata lor s-a frânt, din ambitia unui tar care nu poate supravietui politic decât daca se hraneste cu sânge si himere. Privesc chipurile triste si deznadajduite ale acestor oameni care pâna mai ieri aveau sperante si idealuri.
Nu e un tarâm al dreptatii Ucrainei. Îmbogatitii tranzitiei sfideaza bunul simt, minima dreptate sociala si chiar patria pe care au jefuit-o. Ei si politicienii de carton s-au îmbarcat spre tarile calde, la primele semne ale razboiului. Pentru ei, patria e buna doar atunci când te lasa sa te îmbogatesti nestingherit. La vreme de pace vor reveni sa-si recupereze averile. Pentru ca patria este despre a avea, nu despre a fi. Se vor pune în slujba noilor stapâni, indiferent care vor fi, cu aceeasi lipsa de scrupule cu care si-au facut averile. Doar banii nu au nici miros, nici patrie.
Vad multimi de femei, copii si tineri, mai rar batrâni si aproape deloc tarani. Unii vor îngrosa rândurile diasporei, iar altii vor reveni în tara lor, indiferent cum si a cui va fi ea. Multimi de intelectuali si studenti a caror avere poate încapea într-un geamantan ori în cutia craniana. Pentru ei, cu greutatile de rigoare, viata poate reîncepe în orice colt al lumii, iar pentru o parte Ucraina va ramâne definitiv în urma. Însa din lungile siruri de pribegi lipsesc aproape cu desavârsire taranii. Si asta pentru ca nimic nu e întâmplator în istoria taranimii de la ei, de la noi ori de aiurea. Si nimic nu e mai temeinic legat de tara, oriunde în lume, decât taranimea. Pentru aceasta, tara nu e un contract de munca ori de asistenta sociala, nu e un mijloc de îmbogatire, nici o escala în care zabovesti o vreme, dupa care pleci în lumea larga. Daca nu e fortat de stapâni criminali si deportat, taranul nu-si paraseste glia. Lipiti organic de pamântul tarii, ei nu au de ce, nu au unde si nu au cu ce sa plece. Singura lor avere e pamântul tarii, iar acesta nu poate intra nici în straita si nici nu poate fi transferat rapid în conturi bancare. Pamântul tarii nu e doar locul în care s-au nascut, au muncit si vor fi îngropati. El e însasi ratiunea lor de a fi. Privesc chipurile refugiatilor din Ucraina îndurerata. Cei cu averea la purtator pleaca, în vreme ce taranii ramân, întrucât ei sunt una cu pamântul tarii, dar si ratiunea dintâi si cea din urma a existentei unui popor. Din adâncul fiintei lor se va isca si speranta renasterii, iar din filosofia lor de viata se va naste mereu si mereu statornicia. Sau vesnicia, cum ar spune Lucian Blaga, cel de mult uitat, întrucât lumea moderna, nu-i asa, nu mai e despre tarani.
Tarile care mai au tarani ori nu au deprins sa-i priveasca de sus, au radacini organice si sunt mai bine echipate sa treaca pragul tragediilor istoriei. Sigur, unii vor strâmba din nas, cu aere de superioritate: Samanatorism! Pe acestia îi invit sa reflecteze la întelesul unui adevar de dincolo de aparente: ei, taranii, „sunt singurii care nu au disperat pentru soarta noastra în Orient” (Mihai Eminescu). În plus, ei asigura pânza continua de populatie, nu doar la noi ori la vecinii nostri oropsiti, ci pretutindeni în Europa. Orasele sunt tintele preferate ale cuceritorilor, însa niciunul nu a reusit sa-i cucereasca definitiv pe tarani.
Mihai Dorin este istoric si publicist