La urma urmei, de ce te-ai bate daca poti obtine ceea ce vrei cu frumosul?
Pastrez înca o agenda din vremea comunismului. Vorbesc de acel carnetel de format aproximativ A7, cu coperti învelite într-un material plastic subtire, dar aproape indestructibil. Pretul: 6 lei. Jumatate dintre file sunt alocate calendarului (anul 1989, în cazul de fata!), câte o saptamâna pe fiecare pagina, zilele fiind despartite de linii de dictando. Cealalta jumatate a agendei contine, pe lânga câteva foi veline, informatii diverse mult apreciate în copilarie si adolescenta când jucam tot felul de jocuri ce necesitau cunostinte de cultura generala – de la semne de circulatie la marci de automobile. De fapt, taman pentru acele informatii cumparam agenda, fiindca dimensiunea ei minuscula o facea destul de putin practica.
Citesc în carnetel, fara a fi foarte uimit, urmatoarele date referitoare la populatia tarilor, date corespunzatoare asadar sfârsitului deceniului al noualea al secolului trecut: China – 1.072 milioane de locuitori; URSS – 280 milioane de locuitori; SUA – 241 milioane de locuitori. Pentru curiosi, România era creditata cu putin peste 23 de milioane de locuitori. Fac rapid niste calcule. Deci sovieticii erau mai numerosi decât americanii, iar chinezii erau doar de vreo patru ori mai multi decât sovieticii. Imediat, mi-aduc aminte si ce învatam la scoala: SUA era prima putere economica a lumii, iar URSS a doua putere, în vreme ce URSS reprezenta întâia forta militara a planetei, secondata de SUA. Despre chinezi nu se povestea mai nimic. Saracie!
Dupa circa treizeci de ani, situatia s-a schimbat teribil. Prabusirea comunismului si destramarea URSS a adus Rusia în pragul unei crize existentiale. Cu o populatie de nici 150 de milioane de locuitori si cu o economie ce traieste doar gratie resurselor imense ale subsolului, vechiul imperiu bolsevic a ramas de caruta. Pentru comparatie, americanii au ajuns la 335 de milioane de locuitori, iar chinezii aproape de 1,5 miliarde (acum sunt de zece ori mai numerosi decât rusii!). SUA continua sa fie prima putere economica a lumii, dar pe locul doi a urcat China, ambele state aflându-se la mare distanta de Rusia în ceea ce priveste PIB-ul. Cât priveste forta militara, e logic sa socotim ca, în pofida arsenalului nuclear colosal, a unei agresivitati cu damf medieval si a spiritului imperial, Moscova pierde teren cu fiecare an care trece.
Daca este sa-i dam crezare celebrului jurnalist si analist geopolitic american Robert Kaplan, autorul cartii „Razbunarea geografiei”, istoria rusilor se afla într-un moment de cotitura. Transformându-se încetul cu încetul dintr-o tara europeana într-una asiatica, Rusia are nevoie de toata viclenia sa pentru a face fata viitorului si presiunii extraordinare a Chinei. Stiati ca la granita comuna sino-ruseasca din Extremul Orient, sapte milioane de rusi sunt pe cale de a deveni victimele unui puhoi de 100 de milioane de chinezi? De ani de zile, reprezentantii rasei galbene se stabilesc masiv în orasele siberiene, pe care încep sa le domine din toate punctele de vedere. Desi nu exista (înca) dispute teritoriale (cu toate ca în vremea dinastiei Qing, Amuria si Ussuria au apartinut Chinei celei Mari), unele decizii importante din zona nu mai sunt luate de rusi, ci de chinezi. Nu trebuie sa fii Confucius ca sa întelegi ca Beijingul si-a pus în cap sa cucereasca bogata, dar slab populata Siberie bucata cu bucata, nu militar, ci economic. La urma urmei de ce te-ai bate daca poti obtine ceea ce vrei cu frumosul?
Si când te gândesti ca, în anul de gratie 1967, dupa un lung sir de afronturi reciproce, sovieticii cei belicosi au fost la un pas sa atace, sa invadeze si – nu am nicio îndoiala – sa zdrobeasca China cea slaba! (Va urma)