Publicitate

Celebra hora a unirii interpretata coregrafic, an de an, la Iasi, ar trebui sa fie nu numai un prilej de chermeza politica, ci si de reflectie si analiza critica, fara menajamente, a modului cum, din 1859 încoace, „mai muntene, mai vecine” a venit cu adevarat sa „se prinda” cu noi moldovenii „la viata cu unire”!
24 ianuarie e, de mai bine de un secol si jumatate, un motiv de bucurie si sarbatoare la Iasi si de indiferenta la Bucuresti, desi, în realitate, ar trebui sa fie invers. Stratagema balcanica prin care atunci am driblat prevederile „legislatiei europene” fortând, printr-un artificiu, unirea celor doua principate a avut, si continua înca sa mai aiba si azi, un efect normativ pentru modul în care acceptam regulile stabilite de arbitrii europeni. Creativi, „originali”, inovând spectaculos si când trebuie sa construim de facto ceea ce nu era prevazut de jure, dar si atunci când conformarea riguroasa la reguli comun asumate ne-ar aduce un spor de credibilitate si ne-ar stabiliza viitoarele pozitii de negociere. Putem deci spune, fara tagada, ca nu totdeauna dibacia de a rasuci ceea ce parea net si clar asumat ne e de folos. Mai ales în politica!

Însa acum mai bine de un veac si jumatate, abilitatile de negociere ale elitei moldovene cu cea valaha si canalele de organizare si sustinere ale francmasoneriei europene, adusa la noi de pasoptisti, au fost benefice din punctul de vedere al coagularii statului modern numit, din 1862, România. Un proces istoric început curajos de Alexandru Ioan Cuza, gândit si orchestrat institutional de Mihail Kogalniceanu, credibilizat de Carol I si articulat diplomatic de Bratieni care a durat sase decenii pâna când sa fie desavârsit de Regele Ferdinand si Regina Maria. Un succes istoric de nedepasit, din varii motive, pe care, cu încapatânare, iesenii nu obosesc sa-l celebreze în ciuda faptului ca orasul lor, capitala europeana înainte de 1859, a fost tragicul perdant al acestei lectii de altruism politic în favoarea interesului national.

Dincolo de retorica patriotarda, inevitabila aici, din astfel de celebrari nu ramân, în fond, decât imagini disparate care scurtcircuiteaza viu, asemenea unui flash de neuitat, memoria colectiva sau amintirile noastre fugare, dar care dau consistenta istoriei. Daca un astfel de moment poate fi renascut narativ, daca se constituie în poveste, fie ea exemplara sau marginala, putem spune ca are datele necesare de a fi transmis mai departe ca o istorioara ce se adauga altora la nesfârsit în masa imporanta de detalii, fapte, personaje si povesti numita Istorie. Câteodata aceste mici fragmente salvate de la uitare au tâlcul lor. Bunaoara, iata ce îmi vine rapid în minte când ma gândesc la fastul si mândria cu care autoritatile iesene împreuna cu clasa politica locala (care a obtinut ieftina satisfactie ca aceasta zi sa fie considerata zi nationala) celebreaza, an de an, acel moment care a generat constructia României moderne, independente si apoi complete:

Întâi si întâi, enervanta desemnare derogatorie a acelui moment istoric drept „mica unire”. E o batjocura implicita, transformata perfid în cliseu rostogolit nu numai de ineptii comentatori ai televiziunilor, ci si de oameni care, fara sa se gândeasca prea mult, preiau necritic aceasta formula. E o locutiune care se situaza perfect în strategia de marginalizare si discriminare a Moldovei asumata de conducerea centrala de mai bine de un veac si jumatate. Apoi, e suficient sa privesti hartile actuale ale investitiilor din România pentru a vedea ca vechiul principat, astazi alcatuind aproape un sfert de tara, este constant si premeditat lasat în saracie si ignorat premeditat de guvern. Autostrazile, stadioanele, infrastructura medicala si volumul de investitii sunt, cinic, îndreptate doar spre partea de vest a tarii asta dupa ce, inevitabil, Bucurestiul si-a tras partea leului. Am vazut cu stupefactie zilele trecute cum celebrul domn Rafila, un ministru incompetent si controversat, asupra caruia planeaza o multime de suspiciuni de coruptie, a taiat dezinvolt finantarea necesara celui mai important centru de excelenta pentru chirurgia cardiaca din toata regiunea, stergând Institutul de Cardiologie înfiintat de reputatul si regretatul profesor Georgescu si condus astazi de o celebritate a domeniului, profesorul Tinica, din Planul National de Redresare si Rezilienta finantat din banii Uniunii Europene. Este un afront inimaginabil adus cetatenilor din toate cele opt judete ale Moldovei, condamnati senin de un politruc suficient la moarte. Desi eu sunt, ca principiu, un om echilibrat si diplomat, nu m-as sfii sa propun ca acest personaj sinistru, vremelnic ministru al sanatatii, sa fie declar persona non grata în toate aceste judete. Nu în ultimul rând, despre autostrada „unirii” Moldovei (inclusiv Chisinaul) cu Ardealul si despre urgenta realizarii acestei conexuni cu Occidentul, vitala pentru firme si care frâneaza investitiile în toata aceasta parte a tarii care sustine prin impozite dezvoltarea smechereasca a altora, nici nu-mi mai vine a zice ceva. De scârba!

Ceea ce nu împiedica, o data pe an, turismul propagandistic al politicienilor prin Piata Unirii. Cu fulare, cu pancarte, cu sustinatori adusi cu autobuzul, cu promisiuni. O masa compacta, asemanatoare, dar cu echipamente de joc de culori diferite, care colaboreaza în vestiar foarte bine, desi pe teren se mai faulteaza artistic asa, pentru deliciul tribunelor. Ai zice chiar ca spiritul unirii domina si ca lectia depasirii intereselor meschine, de partid, pe care încercase sa o predea colonelul Cuza (care semna, totusi, drept domnitorul Alexandru Ioan) a avut, finalmente, ecou. Toti vorbesc cu pasiune, cu înflacarare, cu raspundere civica. Toti iubesc poporul si Iasul si nu am avea în principiu nimic împotriva sa-i iubim si noi daca nu ar fi, saracii, loviti de o necrutatoare boala: cum se suie în mercedesuri, uita de nevoile reale ale votantilor de pe aici. Uita de datoria neonorata de mai bine de un veac si jumatate fata de Iasi. Uita de obligatiile pe care le au fata de fosta capitala a Principatului Moldovei care s-a sacrificat pentru bunastarea si propasirea Bucurestiului. Uita de înflacarare, de vorbe frumoase, de promisiuni. Nu, nu uita de tot, doar pentru un an. Apoi, aerul rece si înviorator al Pietii Unirii îi trezeste din nou la realitate si simt o irepresibila nevoie sa vorbeasca la microfon despre concordie, despre unire, despre stat unitar, despre patriotism si apararea gliei (ca mi-e si frica sa întreb, în contextul agresiunii porcesti ordonate de sobolanul de buncar de la Moscova, care e nivelul de înzestrare al Brigazii 15 Mecanizate „Podul Înalt”, cea subordonata Clujului!). Dar toti cuvânta cu pasiune. Cu înflacarare. Cu raspundere civica lasându-ne visatori si uimiti în piata. Pâna anul viitor.

Post scriptum. Cât despre câte parale dau valahii pe „mica unire” nimic nu e mai expresiv decât cum au ei grija de Hotelul „Concordia” din Centrul Vechi, locul unde, pe 24 ianuarie, a fost ales, dupa acerbe negocieri, colonelul Alexandru Ioan Cuza drept domnitor si al Tarii Românesti. Uitati-va pe internet ca sa va convingeti.

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor

Citește toată știrea

Concordia în ruină
Publicitate