Pe Dan Perjovschi l-am întâlnit la sfârsitul anilor nouazeci, în perioada glorioasa a carierei sale, la Centrul Cultural Francez, unde artistul venea frecvent, derulând tot felul de proiecte, care de care mai insolite. Îl stiam, desigur, dupa nume. Grafica sa ce umplea paginile „Revistei 22” îmi atrasese atentia înca de la început asupra personalitatii lui si a artei sale.
M-a frapat de la început înfatisarea sa hirsuta. Barba crescuta alandala, parul lung, cazut în suvite peste umeri, ochii vii, arzatori, bratele uscative, îmi aduceau aminte de Rasputin, dar si de Raskolnikov din romanul Crima si pedeapsa de Dostoievski. Dan Perjovschi s-a dovedit a fi un Raskolnikov blajin si un Rasputin pe cât de pasnic, pe atât de obsedat de arta lui.
Îl percepeam ca pe un rebel, ca pe un artist care înoata împotriva curentului. Privindu-i însa lucrarile, mi-am dat seama ca gresesc. Dan Perjovschi nu înainta si nu înainteaza împotriva curentului, ci dimpotriva e în avangarda lui. El a fost mult timp un vârf de lance al noilor tendinte în arta plastica româneasca postdecembrista. Grafica lui pare sa se întoarca la origini, încercând sa recupereze niste semne vechi descoperite pe tablitele de lut ars sau în pesterile ancestrale, transformându-le în mesaje ce tatoneaza viitorul. Desigur, azi lucrurile s-au mai asezat în albia lor fireasca. La sfârsitul anilor nouazeci, ne aflam însa într-o alta paradigma. Atunci, abia aflam de drumul pe care-l parcursese arta europeana si cea trans atlantica în timp ce în România trona înghetul.
La Iasi, în primii ani dupa caderea comunismului, în domeniul artelor plastice, vectorul înnoirii l-a reprezentat Festival Periferic al lui Matei Bejenaru. Unde Dan Perjovschi a jucat un rol important.
Dan Perjovschi s-a nascut în anul 1961, la Sibiu. A urmat, în perioada anilor 1972-1980, Liceul de Arta din Sibiu, apoi, din 1980 si pâna-n 1984 a fost studentul Academiei de Arta din Iasi, pentru ca dupa 1990 sa mearga la Bucuresti, unde s-a alaturat în scurt timp Grupului de Dialog Social, ilustrând paginile Revistei 22, primul saptamânal independent din România postceausista. De atunci si pâna acum a trecut multa vreme, astazi si arta lui si ideologia grupului trec printr-o perioada de acalmie, specifica unor forme si institutiilor deja clasicizate.
În lumea artei, Dan Perjovschi e cunoscut ca desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist si autor de performance. Lucrarile sale reprezinta un melanj insolit între desen, benzi desenate, si graffiti, fiind „expuse” în diverse spatii neconventionale din nenumarate colturi de pe mapamond (SUA, Portugalia, Spania, Germania, Ungaria, Suedia, Norvegia, Elvetia, Marea Britanie, Mexic, Brazilia, Coreea de Sud, China, etc.)
…Întâlnindu-l la Centrul Cultural Francez din dealul Copului, l-am abordat direct, fara tatonari prealabile si am avut surpriza sa dau peste un om viu, care vorbea despre el ca despre o alta persoana.
Fiind interesat de modul cum a evoluat parcursul sau artistic, l-am întrebat despre studentia sa, petrecuta la Iasi în anii comunismului si despre atmosfera ce domnea în urbe.
Artistul a surâs usor amar, mângâindu-si cu blândete barba castanie, crescuta alandala.
– Stateam pe undeva pe aici, prin Puskin, mi-a raspuns. Cum a fost studentia mea în epoca de aur? s-a întrebat el. La începutul anilor optzeci se traia prost în România ceausista. Saracia era în floare. Frig, bezna, magazine aproape goale. Pe rafturi, borcane de fasole si creveti vietnamezi. Si teroare. Într-un fel, dintr-un anumit punctul de vedere, as putea afirma ca la facultate a fost bine, ca nu am facut mai nimic, ca nu mi s-au însurubat în cerebel niste reguli stricte, de care sa nu pot scapa. M-am dezvoltat de capul meu, fara sa-mi impuna nimeni din afara ce trebuie sa fac si cum sa ma dezvolt ca artist. In plus, facultatile de arta de atunci, în plina epoca ceausista, aveau un alt statut decât celelalte. Aici respirai mult mai liber decât la drept, la economie, la filologie, filozofie, matematica sau în alta parte. În nenorocirea de atunci, noi, viitorii artisti, aveam un anumit, grad de libertate. Eram un pic mai putin tinuti în frâu decât studentii de la celelalte facultati. Si dupa cum stii, memoria functioneaza selectiv în timp. Îti ramân întiparite în minte mai mult lucrurile bune, decât cele care te-au stresat… Astfel ca tot ce-a fost nasol ia în cele din urma conturul unei amintiri hazoase. Prin urmare, rememorându-mi anumite scene din perioada mea de studentie, încep sa râd instantaneu. Uneori râd si nu ma pot opri. Între timp însa îmi apar în memorie si alte scene, ceva mai întunecate, care ma determina sa ma opresc din râs si sa ma gândesc cum a fost posibil sa pot trai într-un astfel de regim. Faceam paisprezece ore cu trenul de la Sibiu la Iasi. Era un cosmar. Odata trenul a avut douazeci si patru de ore întârziere… Îti dai seama, Nichita, prin ce am trecut?! Nu numai trenul, ci timpul se oprise parca în loc. Turturi de gheata erau si pe usi si ferestrele vagoanelor. Respiratia ne îngheta în aer. Traim parca într-o piesa de teatru absurda, de un grotesc inimaginabil. Vorbesc de ceea ce întâmpla în acel tren al mortii, ce parca te purta spre un lagar de exterminare, nu spre un campus studentesc. În vagonul ce încremenise undeva pe câmp, nu puteai sa stai pe loc, ci trebuia sa te misti în permanenta, ca sa nu îngheti. Ne dezmorteam degetele de la mâini si de la picioare, ca sa ne punem sângele în miscare. Nici la destinatie nu ne astepta nimic bun. Camerele de la camin erau si ele înghetate bocna. Caloriferele mai mult nu functionau, decât functionau. Geamurile erau sloi. Cam asta era atmosfera acelor ani. Locuiam la camin, în Copou. Era îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. Traim în niste conditii inumane. Ca într-un gulag. A fost de-a dreptul jignitor în ce conditii am stat. Lipsa de apa. Ni se taia curentul de câteva ori pe zi. Peretii erau scorojiti. Din pricina frigului, igrasia se instala în cele mai neasteptate colturi din camin. Mirosea a mucegai. A lucruri vechi. Parca traim într-un azil de batrâni. Noi însa eram tineri si stiam sa ne bucuram de viata. Apoi am avut norocul sa nimeresc într-un grup de sculptori, o comunitate de tineri nonconformista, care se calauzea în viata dupa propriile-i reguli. Dar oare de ce am devenit un critic acerb al perioadei ceausiste?! M-a împins spre asta doar mizeria în care am trait sau au fost si alte lucruri? Am devenit critic fiindca am avut posibilitatea, dupa 1989, sa merg în Occident. Parca mi-au cazut atunci solzii de pe ochi. Am început sa vad lumea dintr-o alta perspectiva. Am realizat ca în cei patru ani de studentie nu am facut decât sa sufar si sa pierd vremea. Am fost pregatit pentru societatea comunista, dar nu si pentru restul lumii. Totusi, n-as putea spune ca nu am avut parte la facultate de dascali buni. Unul dintre ei a fost Dan Hatmanu. Cred ca au mai fost si altii. Dar întâlnirile cu Dan Hatmanu mi-au ramas adânc întiparite în memorie. El a încercat sa ne predea într-o maniera în care sa întelegem arta din interior. Ne-a familiarizat cu impresionismul, cu suprarealismul, si cu alte curente. Însa, cu tot efortul depus, Dan Hatmanu era structurat pe un anumit tip de educatie clasica a artelor vizuale si nu mergea mai departe. Manifestam o relatie emotionala fata de el la atelier, dar dupa ce ma desparteam începeam sa ma revolt. Ma revoltam ca nu puteam sa-l urasc din toti rarunchii mei. Ma straduiam, dar nu reuseam. Mi-a ramas, totusi, ceva bun de la el. Poate ca Hatmanu a fost omul, si aici e ceva paradoxal, care mi-a dat un fel de bobârnac împingându-ma spre libertate. Caci iata ce sfaturi îmi dadea: „Daca nu poti sa pictezi, îmi spunea el, bate pe jos cuie, târaste-te în genunchi si picteaza pe orizontala, ce nu poti picta pe verticala. Descurca-te. În orice situatie trebuie sa gasesti o solutie pentru iesirea din impas. Daca nu-ti place asta, fa altceva! Hai, bate un cui aici, da-ti drumul. Calauzeste-te dupa impulsul din interior!”. În acest sens, am avut parte de o lectie de viata si de arta buna. În alt sens, si când spun asta, ma gândesc la ceea ce se întâmpla între timp în lume, a fost trist. Mi-am pierdut timpul si la liceu, si la facultate… Si a trebuit sa recuperez… Era cât pe ce sa fiu îndobitocit pe totdeauna. Era ca în bancul ala în care ni se spunea ca cel mai mare alergator din România socialista face suta de metri în paisprezece secunde, nu ni se spunea ca recordul mondial era de noua virgula nouazeci si noua. Noi am trait cu sentimentul si credinta ca recordul e de paisprezece secunde si ca noi suntem campioni! A fost o iluzie. O autoînselare. Traind într-o societate închisa, n-aveam de unde sa stim despre schimbarile care se petreceau în afara. Traiam si lucram într-o saracie lucie. În studentie, pictam pe funduri de sertare. Nu aveam materiale. Nu aveam nici culori. Trebuia sa ne descurcam pe cont propriu. Astfel ca ajunsesem sa furam lucrari mai vechi ale unor absolventi si pictam pe ele. Iar profesorii închideau ochii, fiindca stiau ca nu aveam nici cu ce, nici pe ce picta. Si cu toate astea, când privesti în urma, câteva amintiri stralucesc în întuneric, iar tu, înduiosându-te, cauti sa le pastrezi cât mai mult timp acolo. Ba mai adaugi si câteva amanunte, menite sa înfrumuseteze scenele ce ti se deruleaza în memorie. Asta e. În fine, dupa ce am terminat facultatea de la Iasi, m-am dus la Oradea, acolo am cerut sa mi se repartizeze un atelier. Vise. Vise de adolescent. Realitatea la Oradea era la fel de cruda ca si la Iasi. Si asta m-a întarâtat. Am avut, totusi, norocul sa nimeresc într-o gasca de tineri foarte deschisi la minte si asta m-a ajutat. Apoi, vorba bancului: a venit Revolutia. Si asta m-a salvat.
Nichita Danilov este scriitor si publicist