La o privire atenta, se observa ca, în cazul lui Eliot (invers fata de multi dintre contemporanii sai), tipologia colectiva constituie doar un pretext pentru investigatia psihologica de adâncime. Individualitatile sunt asezate în interiorul butaforiei comunitare pentru a li se putea pune mai clar în evidenta particularitatile morale. Nu întâmplator, as spune, (si) din perspectiva acestei opere, autoarea a fost considerata creatoarea (prin iradiere) a realismului psihologic.
Proza engleza a scriitoarelor secolului al XIX-lea fascineaza si astazi prin acuratetea contructiei tipologiilor epice si prin complexitatea vietii transpuse de aceste autoare în textele lor, în pofida experientei biografice relativ limitate (prin prisma conditiei feminine a vremii, preponderent domestice). Romanele în cauza alcatuiesc un mare spectacol de intuitie si hermeneutica a naturii umane. Propun astazi cititorului un studiu de caz elocvent. Aparuta în foileton, între 1871 si 1872, capodopera scriitoarei victoriene George Eliot (Mary Ann Evans pe numele real), Middlemarch/ Middlemarch, pare sa mizeze (ca si alte romane celebre ale epocii: Vanity Fair/ Bâlciul desertaciunilor al lui William Makepeace Thackeray sau Villette/ Villette al lui Charlotte Brontë) pe tipologii colective mai curând decât pe individualitati clar conturate psihologic. Subtitlul cartii – A Study of Provincial Life/ Un studiu asupra vietii provinciale – implica faptul ca restrânsa comunitate din Middlemarch ar fi personajul central (sa nu uitam ca si Thackeray îsi subintitulase Vanity Fair A Novel Without a Hero/ Un roman fara erou, sustinând, indirect, ca omul victorian ar fi obiectul explorarilor artistice în mai mare masura decât personajele propriu-zise, desfasurate generos pe parcursul sutelor de pagini ale scrierii sale!) si nu identitatile desprinse, în intervalul lecturii, din tabloul general, i.e. Dorothea Brooke si Tertius Lydgate. Totodata, respectivul subtitlu sugereaza si apropierea prozatoarei de strategiile analizei mentalitare, filiatiile cu autorul lui Vanity Fair, un maestru al radiografiei culturale prin grila epica, devenind astfel si mai probabile.
Totusi, la o privire atenta, se observa ca, în cazul lui Eliot (invers fata de multi dintre contemporanii sai), tipologia colectiva constituie doar un pretext pentru investigatia psihologica de adâncime. Individualitatile sunt asezate în interiorul butaforiei comunitare pentru a li se putea pune mai clar în evidenta particularitatile morale. Nu întâmplator, as spune, (si) din perspectiva acestei opere, autoarea a fost considerata creatoarea (prin iradiere) a realismului psihologic. Figurile (individuale) creionate de ea în Middlemarch au consistenta psiho-emotionala, frapând prin singularitatea constructiei lor de-a lungul intrigii. Între acestea, imaginea doctorului Lydgate si cea a tinerei idealiste Dorothea Brooke ocupa prim-planul narativ. În ambele situatii, suntem confruntati cu evolutii tragice ale unor existente debutate sub auspicii bune initial. Promisiunile unor vieti aparent iesite din rând se altereaza gradual, intrând pe traiectoria esecului. „Motivul” turnurilor nefaste de soarta reprezinta cheia descifrarii codului psihologic propus ultimativ de Eliot.
Atât Tertius Lydgate, cât si Dorothea Brooke dezvaluie calitati etice si intelectuale exceptionale, umbrite, pe palierul sufletesc, de spectrul unui inconturnabil idealism. Amândoi cad victime propriilor naivitati structurale. Doctorul Lydgate alege sa lucreze ca medic într-o comunitate rurala si abia apoi sa revina în cercetarea universitara, domeniu ce îi fusese deschis entuziast de catre profesorii sai înca de la absolvirea facultatii. În satul Middlemarch, el se va îndragosti însa fatal de superficiala Rosamund Vincy care îl va duce la sapa de lemn, oferindu-i prizonieratul pe viata într-o pozitie sociala anosta, aflata mult sub posibilitatile reale ale personajului. Oarecum similar, Dorothea Brooke va refuza sa se marite cu aristocratul bogat Sir James Chettam, devenind, spre stupoarea întregii familii, în timpul unui puseu de fascinatie intelectuala, sotia savantului pedant si steril (care viseaza, utopic, sa scrie o lucrare monumentala, intitulata, absurd, The Key to All Mythologies/ Cheia tuturor mitologiilor) Edward Casaubon. Ramasa vaduva foarte timpuriu, Dorothea va accepta, ca si Lydgate, o existenta marunta, lipsita de orice orizont. Tragedia acestor personaje e de natura psihologica, lucru premeditat de George Eliot. Ele traiesc în spatiul unei rupturi identitare între modul cum percep si modul cum experimenteaza lumea. Idealismul poate juca asadar, în literatura, rolul unui defect tragic insolvabil cu functie precisa: aceea de a provoca si, ulterior, chiar derula insidios caderea eroilor.
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi