În Europa, razboiul din Ucraina complica demersul franco-german pentru o „Europa suverana” si pentru o noua arhitectura de securitate pe continent, previzibil în asociere cu Rusia, în timp ce influenta Americii si Marii Britanii pe flancul de Est al UE si o posibila integrare a Kievului în Vest deranjeaza serios Parisul si Berlinul creând premisele unor tensiuni majore în interiorul UE si incertitudini privind disponibilitatea europenilor de a se alinia alaturi de americani în competitia cu China, un element esential care ar putea întari sau fractura grav relatiile transatlantice.
Ivo Daalder, fost ambasador al Statelor Unite la NATO, între 2009 si 2013, si James Goldgeier, într-un articol recent din Foreign Affairs, sunt sceptici ca razboiul din Ucraina se poate încheia cu o victorie a uneia dintre parti sau în urma unor negocieri de pace. Ultima varianta tot mai des avansata în ultima vreme, mai ales în Europa, care suna desigur bine pe hârtie, este greu de imaginat din cauza mizelor existentiale aflate în joc pentru ambele parti: recuperarea teritoriilor ocupate de catre rusi (cu Crimeea facând posibil o exceptie) pentru Kiev si controlul asupra Ucrainei (chiar daca pe termen mediu sau lung) pentru Moscova. „În loc sa presupuna ca razboiul se poate încheia prin triumf sau discutii, Occidentul trebuie sa contemple o lume în care conflictul continua fara sa se întrevada nici victoria, nici pacea”, sunt de parere autorii. Un punct de vedere care, interesant, pare sa fie împartasit si la Beijing. „Într-o astfel de lume, Statele Unite si aliatii sai vor trebui sa continue sa ofere Ucrainei sprijin militar pentru a se apara împotriva unei noi agresiuni rusesti, vor trebui sa limiteze ambitiile mai mari ale Rusiei prin mentinerea sanctiunilor economice si izolarea diplomatica a Moscovei si vor trebui sa se asigure ca conflictul nu escaladeaza. În acelasi timp, vor trebui sa puna bazele pe termen lung ale securitatii si stabilitatii în Europa, ceea ce va necesita integrarea deplina a Ucrainei în Occident.”
Observatiile de mai sus par cât se poate de valide. Însa ceea ce ignora autorii este faptul ca „viitorul securitatii în Europa” este vazut foarte diferit la Washington, pe de o parte, si la Paris si Berlin, unde nu este deloc privita favorabil „o integrare a Ucrainei în Vest”. Ceea ce îsi doresc de fapt ultimii este o „normalizare” cât mai grabnica a relatiilor cu Rusia, o Ucraina slabita si vulnerabila în raport cu Moscova, neintregrata în Vest, premise obligatorii pentru pastrarea controlului nucleului franco-german în interiorul UE si distantarea de Statele Unite si Marea Britanie ca parte a demersului unei „Europe suverane”.
Din acest punct de vedere exista în buna masura o suprapunere între ceea ce vrea mai ales Parisul, dar oarecum si Berlinul, si ceea ce vor rusii. Într-un interviu pentru cotidianul Argumenti i Fakti, Nicolai Patrusev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, aflat în cercul celor mai apropiati aliati ai lui Putin, dupa ce spune ca ceea ce se întâmpla în Ucraina nu este în realitate o confruntare militara între Kiev si Moscova, ci una dintre Rusia si NATO, pe care o caracterizeaza drept o batalie existentiala cu „un Vest agresiv si arogant” care „vrea sa ne stearga de pe harta politica a lumii”, are grija totusi sa precizeze ca principalii adversari sunt Statele Unite si Marea Britanie, adica „anglo-saxonii” pe care si generalul de Gaulle (care scosese Franta din componenta militara a NATO) îi dorea desprinsi de o Europa care în acest fel ar fi putut sa stabileasca o relatie de colaborare cu fosta Uniune Sovietica. De altfel, în mass-media din Rusia, ideea ca Europa ar fi un pion al intereselor americane care doresc sa saboteze o alianta a acesteia cu Moscova este constant vehiculata.
Asa se explica în buna masura opozitia europenilor fata de anumite livrari de armament american catre Ucraina (dezvaluirea a fost facuta de Joe Biden în cursul conferintei comune cu Volodimir Zelenski de la Casa Alba). Franta si Germania spera ca sprijinul american sa se diminueze, între alte din cauza reticentei unui curent din Partidului Republican, care acum controleaza Camera Reprezentantilor, cea care decide în privinta bugetului, ceea ce ar permite exercitarea unor presiuni asupra Ucrainei, care spre deosebire de Rusia este complet dependenta de sprijinul militar si financiar extern, astfel încât Kievul sa accepte o pace indiferent de costul pierderii teritoriilor din regiunea Donbas.
Soarta confruntarii militare din Ucraina este departe de a fi clara. În principal cu ajutorul grupului de mercenari Wagner al lui Evgheni Prigojin, rusii au reusit sa recaptureze orasul minier Soledar, un succes de moral important dupa suita anterioara de esecuri. Iar numirea generalului Valeri Gherasimov, seful Marelui Stat Major al armatei ruse, un militar de mare valoare, autorul conceptului de „razboi hibrid”, în calitate de comandant suprem al operatiunilor de pe frontul ucrainean, e un semnal ca Moscova se pregateste de contraofensiva si ca armata ucraineana se afla în fata unor provocari majore în perioada urmatoare.
Publicatia Meduza, cu o redactie rusa în exil, vorbeste despre „o consolidare în crestere a societatii ruse în jurul razboiului”. „Consensul este ca razboiul este o greseala, dar rusii dau totusi vina pe Ucraina («tradatorii») si pe SUA (papusarii guvernului de la Kiev), si nu pe propriul presedinte.” Iar conflictul ar trebui sa se încheie cât mai curând posibil prin „terminarea Ucrainei”. Asta înseamna ca deocamdata Kremlinul înca beneficiaza de o „carte alba” din partea opiniei publice din Rusia si ca va dori sa utilizeze aceasta fereastra de oportunitate „pentru a termina razboiul, în termenii pe care si-i doreste, escaladând conflictul în 2023”. Introducând astfel tensiuni si complicatii în crestere în interiorul Uniunii Europene, în relatiile transatlantice si în planul bataliei pentru influenta în spatiul extra-occidental.