Stânga occidentala, cu largul concurs al mass media si universitatilor, a promovat o naratiune complet distorsionata asupra conflictul dintre Israel si palestinieni.
Imediat dupa decizia proaspat înfiintatei Organizatii a Natiunilor Unite din 1947 de a oferi evreilor, sub impactul tragediei Holocaustului, posibilitatea de a avea un stat propriu în interiorul teritoriului istoric al Iudeei din care se trageau, pe care urmau sa-l împarta cu populatia araba prezenta acolo, toate tarile arabe din regiune, Siria, Iordania, Libanul, Egiptul, sprijinite de Arabia Saudita si Irak, au atacat Israelul, abia format. Ideea era aceea de „a-i arunca pe evrei în mare”. A fost un adevarat miracol atunci ca Israelul a supravietuit având în vedere discrepanta enorma de populatie si teritoriu. A fost prima data când solutia cu doua state, Israelul si un stat arab separat, a fost respinsa de lumea araba.
Ulterior conflictul arabo-israelian a intrat în logica competitiei geopolitice Est-Vest, dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite. Cu sprijinul nemijlocit si substantial al Moscovei, aceeasi axa araba a declansat a doua oara un razboi total împotriva Israelului în 1967. Razboiul de 6 zile de atunci s-a soldat cu o înfrângere masiva a arabilor si cu preluarea controlului în întregime asupra Ierusalimului si a altor teritorii aflate anterior sub controlul arabilor, peninsula Sinai (retrocedata ulterior Egiptului în cadrul unui acord istoric) si Înaltimile Golan (cu o mare importanta militara strategica).
„Problema palestiniana” a fost inventata dupa razboiul din 1967 de catre lumea araba care a dorit sa schimbe naratiunea legata de motivul real, eliminarea statului evreu din regiune – care evident nu avea cum sa fie perceputa favorabil pe plan international, cu aceea a luptei nobile pentru cauza palestinienilor opresati de colonistii israelieni care le-ar fi furat teritoriul. Numai ca în timp ce exista numeroase dovezi, texte, monede, artefacte, care atesta prezenta evreilor pe acest teritoriu înca de acum 3 mii de ani, nu exista nici una care sa evidentieze existenta unui popor palestinian. Dupa a doua mare rebeliune a evreilor împotriva romanilor, acestia au schimbat numele provinciei din Iudeea în Palestina, iar acest lucru a fost utilizat abil pentru a da impresia, prin identificarea arabilor prezenti pe acest teritoriu drept palestinieni, ca evreii ar fi dislocat o populatie aflata de mii de ani acolo.
Aceasta abila schimbare de paradigma a permis tarilor arabe din regiune sa pretinda ca lupta pentru o cauza nobila care ulterior a fost preluata si de Iran, dupa ce a devenit republica islamica, dar si de Turcia sub Erdogan. În realitatea nici una dintre aceste tari nu este cu adevarat preocupata de soarta palestinienilor. Dovada ca Iordania a refuzat sa încorporeze Cisiordania, dupa razboiul de Yom Kipur, si mai târziu si Egiptul a refuzat sa preia controlul asupra Fâsiei Gaza. Cât priveste Iranul, „cauza palestiniana” este un pretext util în batalia împotriva Americii si pentru distrugerea Israelului si ca parte a promovarii revolutiei islamice globale.
Noua naratiune a fost imediat îmbratisata de stânga occidentala. În 2009, Jeremy Corbyn, care ulterior avea sa devina liderul Partidului Laburist, spunea ca este onorat sa-i gazduiasca în Parlamentul Britanic pe „prietenii” sai de la Hezbollah si Hamas, organizatie care „lupta pentru binele poporului palestinian aducând speranta unei paci pe termen lung, justitiei sociale si justitiei politice în întreaga regiune”.
În cea mai mare parte, spatiul extra-occidental are o larga simpatie pentru „cauza palestiniana”. În Africa, în America de Sud, în tari din Asia. La nivel de state e un calcul geopolitic. Uniunea Sovietica în trecut, Rusia astazi, China, sprijina pe oricine este ostil Americii. Iranul, Rusia si China vad în Gaza o provocare pentru Occident. În timp ce la nivelul populatiei si a elitelor intelectuale predomina resentimentele anti-occidentale. Iar cum Israelul este vazut drept un implant occidental în regiune este evident tentant sa pui exclusiv pe seama occidentalilor si a colonialismului propriile tale neîmpliniri. De pilda, în Africa sunt tari care si-au capatat independenta de zeci de ani, dar conflictele tribale interne, care în unele cazuri, ca în Rwanda, au degenerat pur si simplu în genocid, si coruptia endemica, au împiedicat, cu mici exceptii, orice progres.
Întrebarea e însa de ce stânga occidentala, care a ajuns între timp sa controleze mass media si spatiile cultural si academic din Occident, îmbratiseaza o cauza umar la umar cu regimuri, precum cel din Iran, care au valori situate la polul opus celor proprii. Merita consemnat si faptul ca în timp ce politicienii si mass media occidentale par obsedate de „problema palestiniana” sunt absolut neinteresate de soarta crestinilor. În ultimul secol, practic toate comunitatile ne-musulmane din tarile arabe din Orientul Mijlociu au fost nevoite sa emigreze. Un exemplu este soarta crestinilor din Nazareth si Bethleem, localitati care ar trebui în teorie sa aiba o puternica semnificatie pentru crestini. Acum 50 de ani erau 80- crestine, acum sunt 80- musulmane. La fel se întâmpla în Egipt, Siria, Nigeria (unde mii de crestini au fost ucisi de musulmani, aproape fara nici un fel de reactie în Occident) sau în Irak, unde s-au înregistrat 2 milioane de refugiati crestini în ultimele doua decenii. În timp ce cauza palestiniana se afla permanent în prim plan pe agenda media, toate aceste drame se consuma în liniste. Este interesant de mentionat, pentru a evidentia aceasta evidenta asimetrie de interes, ca ONU, care refuza sa desemneze Hamas drept organizatie terorista, are doua agentii care se ocupa de refugiati: una pentru toti refugiatii de pe planeta, cealalta, UNRWA, care se ocupa exclusiv doar de palestinieni.
Stânga moderata priveste conflictul prin prisma viziunii morale Opresor – Oprimat, în care statul Israel joaca rolul primului. Ca si în alte cazuri similare, de pilda în cazul migratiei, stânga este atât de îndragostita de viziunea nobila a justitiei sociale încât, dupa cum explica Thomas Sowell, prefera sa ignore orice elemente factuale care ar putea sa o contrazica. În ceea ce priveste stânga progresista radicala, neo-marxista, care joaca un rol aproape dominant în spatiul academic si are o mare influenta si în mass media, aceasta vede în Hamas un actor util în lupta sa împotriva capitalismului, a Americii, ca promotor al acestuia si al valorilor democratiei liberale, si a Israelului prezentat drept o marioneta a Statelor Unite.
În acest context, „detalii” precum coruptia endemica din Cisiordania si Gaza prin care au fost si sunt sifonate sutele de milioane de dolari trimise de Statele Unite si UE în sprijinul populatiei civile sau faptul ca multi dintre sustinatorii din regiune a cauzei palestiniene sustin explicit eradicarea Israelului ca stat sunt complet ignorate. De pilda, Carta Hamas din 1988 stipuleaza ca obiectiv primordial al organizatiei declansarea unui razboi sfânt, „continuu si nelimitat”, pentru distrugerea completa a Israelului ca o conditie esentiala pentru eliberarea Palestinei si constituirea unui stat teocratic bazat pe legea islamica, Sharia, în paralel cu respingerea oricarei solutii negociate si a oricarui acord politic între cele doua parti.
Ori, din 1947 încoace, au existat cinci solutii distincte cu un stat palestinian separat. Cele din 2000 si 2008 prevedeau chiar ca Ierusalimul de Est sa fie capitala acestuia. De fiecare data au fost respinse de palestinieni. Pentru liderii Fatah e mai profitabil sa te legitimezi în fata populatiei din Cisiordania prin opozitia fata de „opresorul israelian”, sa sifonezi în folos propriu banii veniti ca ajutoare din afara, decât sa trebuiasca sa-ti probezi în fata oamenilor capacitatea de guvernare. În timp ce încurajezi atacurile teroriste sinucigase acordând compensatii financiare familiilor. În ceea ce priveste Hamas, desi si acolo coruptia e în floare, liderii organizatiei politice locuiesc în Qatar, în hoteluri de lux, în timp ce în Fâsia Gaza populatia civila este folosita pe post de scuturi umane în confruntarea cu Israelul. Din acest punct de vedere este evident absurd sa ti se ceara sa ajungi la un acord cu o organizatie care îti neaga dreptul la existenta. Cu toate astea, astfel de apeluri nu înceteaza sa apara dinspre Occident.
„Nu trebuie sa fiti socati de aceasta inversiune socanta a rolurilor în care sunt condamnate victimele si sunt celebrati autorii masacrului” scrie Tablet magazine într-un editorial despre ideile, institutiile si oamenii care au provocat colapsul si degringolada morala din Occident. „Idei ale caror cusaturi se destramau imediat la contactul cu realitatea erau aparate cu obstinatie, în timp ce toti cei care le puneau la îndoiala erau defaimati. Ceea ce vedem acum este rezultatul unui lung proces de degradare institutionala.”