USR, partidul care parea cel mai cuplat la viitor, s-a dovedit pâna acum total inadecvat. Împartit între libertarieni care viseaza la o lume de tip World-Street cu CEO si sclavi si cei care cred doar în diplome de la Harvard, USR ignora orice dezbatere si preocupare reala pentru ceea ce-i face cu adevarat pe majoritatea românilor sa nu mai creada în niciun politician, partid sau institutie a statului de drept. Despre celelalte partide nici nu merita vorbit.
Cu câteva exceptii pur conjuncturale, cam de prin 2000 încoace, încrederea românilor în politicieni, partide si institutiile statului de drept a scazut constant. Alegerile din acel an care au culminat cu finala prezidentiala Iliescu-Vadim, au reprezentat momentul de cotitura. Atunci s-a produs primul declic, de atunci dateaza lozinca cu cel mai spectaculos si longeviv traseu public, „toti sunt la fel”. Si de atunci s-a votat în consecinta: ori cu un „nebun”, votul-înjuratura, pe linia cronologica Vadim-Becali-Diaconescu-AUR, ori cu altul ca sa nu iasa unul mai rau, adica votul-din-sila.
Bine, vor spune unii, dar USR? Pe astia unde-i bagi, ca în 2019, la europarlamentare, USR a luat peste 20 la suta, au fost cozi la sectiile de vot, a fost entuziasm, s-a votat pozitiv etc. Nu, votul de-atunci pentru USR a fost tot unul de tip înjuratura („m.ie Dragnea”), senzatia de întorsatura a istoriei, de nou început, a fost o iluzie. A fost doar entuziasmul pasager al intrarii unei noi generatii pe marea scena a politicii. Iluzia a tinut câteva luni. În toamna aceluiasi an, USR deja cazuse la 15-16 procente, ajungând acum la 11-12 (poate chiar mai putin, dupa recenta demisie a lui Ciolos). Cam asta a fost toata noutatea. USR a venit cu un mic bagaj generational, pur demografic: copiii din 2000 au devenit maturi si o parte dintre ei aveau nevoie de un alt partid. Atât. Pentru ca daca ne uitam pe sondaje, la capitolul încredere în clasa politica, în politicieni luati la bucata si în institutile principale ale statului de drept (parlament, guvern, justitie, partide, mass-media), nu s-a schimbat nimic. Adica s-a erodat în continuare si asta ne obliga, daca vrem sa întelegem si eventual sa dibuim si niste solutii, la o resetare.
Va trebui sa parasim terenul discutiei despre politicianul sau partidul X sau Y si asta nu pentru ca „toti sunt la fel”, ci pentru ca a devenit irelevant si sa intram pe cel al sistemului în care joaca cu totii. Pentru ca doar de sistem e vorba când vedem ca oricâti „oameni noi” a-i scoate în fata, majoritatea covârsitoare ramâne la fel de încapatânata: nu avem încredere în niciunul. Discutia despre sistem e grea, dar inevitabila. Fara pretentia de a fi descoperit vreun adevar, voi puncta aici câteva idei în jurul carora cred ca ar trebui sa se poarte aceasta discutie.
În ce directie o luam. Problema majoritatii românilor e ca nu înteleg încotro ne ducem. Si asta nu din analfabetism functional cum le place unora sa creada ca sa se simta ei mai destepti decât sunt, ci pentru ca pur si simplu o directie anume nu exista. Suntem într-o fundatura. Iar aici vine primul pas pe care trebuie sa-l facem, sa constientizam faptul ca directia nu exista si ca trebuie sa încercam sa ne-o definim chiar noi. Directia nu exista pentru ca vorbim de o criza la nivel global. Al doilea pas e sa uitam toate ideologiile cu care-am crescut, de la comunismul utopic istoric-falimentar, la capitalismul cu legile lui sacre de tipul piata regleaza totul, inegalitatea e buna pentru ca e naturala, bunastarea materiala = fericire, invidia si lacomia produc progresul, pâna la nationalismul care aduce cu sine, inevitabil, doar razboi, crime, izolare si, în final, foamete. Toate si-au trait traiul, si-au atins limitele si va trebui sa regândim totul. Sa parasim pasareasca ideologiilor cu care am crescut si redevenim pragmatici în sensul cel mai bun. Sa plecam de la problemele reale si nu de la solutiile prefabricate cu zeci sau secole în urma. Iar printre cele mai mari si mai presante probleme ale prezentului se afla:
1. Inegalitatea care de peste douazeci de ani creste continuu si deja accelerat; tot mai putini câstiga tot mai mult în timp ce tot mai multi ramân pe loc sau se duc la fund, cu o clasa de mijloc pe cale de extinctie. Vorbim aici de un fenomen care atinge chiar inima occidentului dezvoltat, cu SUA în prima linie, si nu doar pe astia ca noi, întârziatii, sau societatile-jungla din lumea a doua si a treia. Cu alte cuvinte, vorbim de inegalitate ca problema sistemica la nivel global, indiferent de regimul politic, sistemul de guvernare sau PIB-ul pe cap de locuitor.
2. Emergenta rapida a noilor abuzuri, crime si nedreptati produse de globalizare, altfel un proces ireversibil si benefic din multe puncte de vedere. Aici vorbim de efectele tot mai nocive pe care le produc noile tehnologii, noile corporatii si noii guru ai economiei digitale: de la invadarea si, usor-usor, controlul asupra vietii private, la noile clivaje sociale si culturale, categorii întregi de populatie fiind condamnate deja la excluziune, marginalizare si abuz.
Dupa parerea mea, aceste doua noi realitati au în acest moment cele mai mare potential exploziv si ele ne vor redefini viitorul. Nu exista înca solutii la ele si e normal sa nu existe pentru ca gândim înca în paradigme de secol 20. Dar, din pacate, nu pare nici ca ne-ar preocupa prea mult. În vest ele exista cât de cât, macar la nivel intelectual-academic, la noi e desert. Asa ca n-avem motive sa ne asteptam la ceva mai bun în viitor nici la noi. USR, partidul care parea cel mai cuplat la viitor, s-a dovedit pâna acum total inadecvat. Împartit între libertarieni care viseaza la o lume de tip World-Street cu CEO si sclavi si cei care cred doar în diplome de la Harvard, USR ignora orice dezbatere si preocupare reala pentru ceea ce-i face cu adevarat pe majoritatea românilor sa nu mai creada în niciun politician, partid sau institutie a statului de drept. Despre celelalte partide nici nu merita vorbit.