Principala cauza a derivei în care se afla învatamântul românesc actual trebuie cautata, în opinia autorului, în declinul idealului educational umanist.
Convins ca, daca vor fi integral aprobate si puse în practica, masurile de reforma propuse recent vor conduce la un dezastru total al învatamântului românesc, mi‑am spus ca nu are rost sa ma implic si eu în masiva miscare de protest a profesorilor din învatamântul universitar si din cel preuniversitar. Reflectând însa asupra propunerilor tematice formulate de doamna Teodora Stanciu pentru editia de anul acesta a Colocviilor putnene (20-24 august a.c.), am cautat sa le leg de preocuparile mele actuale, si anume de studiul si traducerea în limba româna a altor texte importante ale lui Wilhelm von Humboldt (1767-1835), dupa publicarea în 2008 la Humanitas, cu titlul Despre diversitatea structurala a limbilor si influenta ei asupra dezvoltarii spirituale a umanitatii, a celebrei lucrari Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und seinen Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts. Aparuta postum în 1836, lucrarea este socotita o sinteza a ideilor inovatoare ale marelui gânditor german. Wilhelm von Humboldt nu este doar cel care a formulat marile principii ale teoriei moderne în problemele limbajului, ci si pe cele ale învatamântului modern în Germania. Universitatea fondata de el la Berlin s‑a impus ca model si prototip si pentru culturi nationale din Europa si America, ulterior si în Japonia si în alte tari din Asia.
Dintre principiile formulate de Humboldt, îmi propun sa rezum, sa detaliez si sa interpretez pe urmatoarele sapte:
1. Obiectivul principal al educatiei publice nu este pregatirea functionarilor statului, a avocatilor, a militarilor, a oamenilor de afaceri etc., ci forjarea personalitatii omului, ca cetatean si persoana umana libera.
2. Pentru realizarea acestui unic obiectiv, la baza educatiei trebuie sa fie puse principiile umanismului clasic, incluzând studiul obligatoriu al limbilor si literaturilor greaca si latina.
3. Statul are toate obligatiile în raport cu scoala (finantare, selectarea pe baza de merit a profesorilor), dar nici un drept de intruziune în politicile scolare si în desfasurarea procesului educational, la toate nivelurile.
4. Învatamântul universitar trebuie clar separat de cel gimnazial si de cel liceal.
5. Specializarea este o chestie de optiune personala si se decide mai târziu, la vârsta maturitatii, în cunostinta de cauza.
6. Educatia nu trebuie orientata nici spre profesor, nici spre elev, ci exclusiv catre cunoastere si catre formarea personalitatii.
7. Universitatea este spatiul privilegiat al natiunii, în care cercetarea si predarea sunt complementare, cu primatul primeia (principiul „Forschung und Lehre”).
Aplicate mai mult sau mai putin consecvent, aceste principii au stat la baza educatiei publice care a jucat un rol important, poate decisiv, în saltul cultural, social si politic al Germaniei pe parcursul întregului secol al XIX‑lea, cu reverberatii, cum spuneam, în întreaga lume civilizata. România nu a dus lipsa de personalitati luminate care au contribuit decisiv la racordarea învatamântului public românesc la curentul european dominant, profund marcat de gândirea humboldtiana. Între acestia trebuie sa ne reamintim de Spiru Haret (1851-1912) si Constantin I. Angelescu (1869-1948), ministri „ai instructiunii publice” între 1897-1899, 1901-1904, 1907-1910 si, respectiv, 1922-1928, 1933-1937. Bazele puse de acesti barbati de stat luminati si patrioti au fost atât de solide, încât acestea au ramas neclintite si în deceniile regimului totalitar comunist, în ciuda eforturilor PCR-ului de a ideologiza si îndoctrina tinerele generatii. Pe de o parte continuitatea corpului profesoral, format înainte de 1948, pe de alta parte inertia institutionala, au contribuit la acest rezultat. La aceasta concluzie ne conduce nu doar lectura atenta a legilor privitoare la învatamânt din 1948 si 1968, ci si propria experienta personala a membrilor generatiei care au parcurs integral ciclurile de învatamânt în perioada comunista.
Daca dam deoparte excrescentele provocate de ideologia internationalismului proletar, care au condus în prima parte a perioadei comuniste la o depreciere grava a receptarii în scoala în culturii, istoriei si literaturii nationale, descoperim ca în esenta sa, scoala publica ramasese la stadiul la care ajunsese învatamântul european modern, cu acumularile sale succesive, începând de la schema clasica a celor „sapte arte liberale” inventata în cetatea greaca, preluata de romani si perfectionata în Scolastica, adaptata modernitatii de un Jan Komenius (secolul al XVII‑lea) si fundamentata din punct de vedere filosofic, dupa cum am anticipat deja, de Wilhelm von Humboldt. Cei care am trecut prin scoala în anii ’60-’70 ai secolului trecut ne aducem aminte de respectul de care se bucurau în societate învatatorii si profesorii, de autoritatea naturala de care acestia se bucurau în ochii elevilor, de „îndârjirea” cu care fiecare îsi cultiva disciplina proprie, fie ea „umanista” (limba si literatura româna, limba latina, literatura universala, istoria), sau „realista” (matematica, chimia, fizica, biologia, geografia), de mecanismele constrângatoare, dar eficiente ale „corigentei” si „repetentiei”, de înaltul nivel de exigenta al examenului de bacalaureat, definit la un moment dat ca un „examen al maturitatii”, de marea concurenta la examenele de admitere la facultate (pentru cele 40 de locuri la „româna”, în seria mea am fost vreo 350 de candidati!).
Toate aceste componente si trasaturi ale învatamântului traditional au fost supuse de câteva decenii unui proces de erodare si degradare, ajuns se pare, în zilele noastre, în faza sa finala. (Va urma)
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi