Pentru a putea întelege cum trebuie deconstructia miturilor identitare românesti operata taios de Dan Alexe, adica iluzoria ascendenta geto-daca si improbabila „continuitate” daco-romana pe aceste meleaguri, trebuie descifrat mecanismul gândirii sale critice si contextul ideologic în care opereaza:
4. Critica filologica a „continuitatii”
Cum ateismul demolator al regimului comunist stersese din mentalul colectiv urban tema crestina a Craciunului, „Mos Gerila” mi-a pus sub brad (între altele) si jocul Dacii si romanii în noaptea de Revelion dintre anii 1972 si 1973. Era un board game cretin, cu niste jetoane si ceva figurine si cu reguli de joc confuze, mult sub nivelul de interes stârnit de Piticot sau de Nu te supara frate. Chestia asta cu dacii era legata de faptul ca ne ducea cu scoala la film si ca de Revelion erau date la televizor dinamicele filme propagandistice pentru uzul educatiei nationalist-comuniste facute de Sergiu Nicolaescu, acest Leni Riefenstahl al ceausismului. „Dacii” si „Columna” fiind în top, la fel ca si „Mihai Viteazul” cu Amza Pellea (de unde mândria caraghioasa a regizorului cu cel mai mare numar de spectatori din istoria locala!). Erau niste surogate de superproductii holywoodiene care, în contextul cenzurarii filmelor occidentale originale pe piata româneasca, tineau loc de entertainment. Dar cu „mesaj” perfid (si eficient!) încorporat.
Cum, la sugestia lui Maurer, Ghita Dej o virase spre comunismul nationalist chinez pentru a evita destalinizarea sugerata de la Moscova de Nikita Hrusciov, valetul aparent umil ajuns la putere în 1965, dupa moartea Prim-secretarului PMR, a dezvoltat apoi pâna la sminteala aceasta linie de manipulare a poporetului român. Astfel ca linia nationalista imprimata propagandei (totusi) comuniste a generat instantaneu rescrierea istoriei si difuzarea acestui narativ cosmetizat asupra trecutului ca antidot la lipsa libertatilor si la saracie. Astfel ca întreaga masinarie de propaganda a fost calibrata pentru a inventa iluzorii ascendente vitejesti si pentru a preamari un trecut eroic în vârful caruia se aseza, nestingherit, ucenicul de cizmar din Scornicesti racolat în tineretea-i revolutionara de agentii Moscovei. Astfel ca povestea cu dacii cei neînfricati care s-au batut cu „imperialismul” roman a fost un excelent mediu de difuzare pentru cuvintele cheie ale propagandei ceausiste: independenta si suveranitate. Al caror corolar istoric era, de asemenea, continuitatea unui iluzoriu popor român iscat de simbioza daco-romana si de persistenta milenara a „stratului” latin al limbii si culturii nationale.
Tema etnogenezei nu era noua. Ea fusese initiata de elitele românesti din Transilvania care, prin Scoala Ardeleana cu tema latinitatii limbii române si cu corolarul religios al afilierii bisericii greco-catolice proaspat inventate la Vatican, obtineau astfel recunoasterea statutului politic si civic care le fusese refuzat pâna atunci de autoritatile maghiare. Apoi, în efortul de constructie a natiunii si a statului românesc (sa mai reamintesc oare ca vorbim de România si de grafie latina abia de la 1862, gratie reformelor lui Cuza?) elitele intelectuale de aici au dezvoltat argumentul unitatii limbii si a continuitatii daco-romane pe acest teritoriu pentru cristalizarea statului national, tema predilecta în Europa secolului al XIX-lea, numit si „secolul natiunilor”. Cum aceste asertiuni nu au fost niciodata puse în discutie serios, necum supuse unei analize critice riguroase si obiective, ele s-au solidificat într-o mitologie identitara a carei dezbatere provoaca si azi frisoane de indignare si reactii virulente. Iata, pe foarte scurt, contextul în care se situeaza efortul iconoclast, critic si comparativ articulat de Dan Alexe prin dipticul sau provocator alcatuit din volumele Dacopatia si alte rataciri românesti (Humanitas, 2021) si De-a dacii si romanii. O introducere în istoria limbii si etnogenezei românilor (Humanitas, 2023).
Cum spatiul de ziar este impropriu unei analize detaliate, voi creiona, pe scurt, câteva dintre directiile de argumentare ale autorului, în speranta ca cititorul educat va fi cel putin curios sa vada ansamblul. Prima „ratacire” istoriografica este aceea a teoriei existentei unui stat dac centralizat si a unei limbi comune si omogene. Absolut niciun izvor istoric cunoscut nu ofera argumente în acest sens. Dimpotriva, Dan Alexe arata convingator, printr-o analiza comparativa cu spatiul Caucazului, ca în teritoriul muntos din interiorul arcului carpatic nu puteau exista decât triburi cu dialecte proprii si cu probabilitati mici de a se întelege între ele. Figura tutelara a lui Decebal (care, arata lingvistul, este numele dat de romani si care era pronuntat atunci în latina Dekebalus!i) nu-si putea exercita autoritatea decât ca lider al unei uniuni de triburi pentru care latina vulgara ar fi putut functiona ca o lingua franca (cam cum ne întelegem noi azi cu vecinii ucraineni în engleza!). Facându-se analiza critica a tuturor izvoarelor istorice cunoscute în antichitate despre acest subiect, reiese fara echivoc ca getii traiau la sud de Dunare în timp ce dacii erau în arcul carpatic, cu prelungiri în Banat si Oltenia (teritoriu care va fi, dupa cucerire, Dacia romana), si foarte probabil erau triburi diferite chiar daca, la fel ca în Daghestan, spre exemplu, traiau într-un teritoriu relativ comun. Astfel ca nu exista absolut nicio dovada a faptului ca ar fi existat un stat centralizat, asa cum a fost decizia politica a Comitetului Central al PCR, în anii ’80, de a stabili arbitrar cei 2050 de ani de la Burebista (despre care aflam o frumoasa analiza a termenului bur care înseamna în albaneza barbat, un element care poate explica numele capeteniei de trib sau de uniuni de triburi dupa modelul clasic de mai târziu, din slavona, Vladi-mir; observatie care, de asemenea, va întari ipoteza „scandaloasa si de neacceptat” ca dialectele geto-dace se vor regasi ulterior în albaneza).
A doua linie de argumentare se refera la retragerea aureliana. Cum nu exista absolut nicio dovada istoriografica, scrisa, arheologica sau istorica care sa confirme ca populatia Daciei romane ar fi ramas pe loc dupa retragerea administratiei romane în fata valului agresiv de barbari, Dan Alexe spune, credibil, ca suta de mii de locuitori din arcul Carpatic au migrat în anul 271 la sud de Dunare, unde erau în continuare aparati de administratia si armata Imperiului. Daca vor fi ramas autohtoni „prin paduri” ei au fost evident ucisi sau integrati de valurile majore de migratori care au ocupat acest teritoriu pâna la alungarea lor de catre Marea Invazie Mongola, din 1241. Ideea ca aceste populatii de bastinasi (care includ si iluzorii „daci liberi”) au pastrat si perpetuat o limba de sinteza între dialectul local si latina vulgara a veteranilor colonisti este de nesustinut în contextul în care detaliata analiza lingvistica a autorului demonstreaza influentele migratorilor asiatici (alanii persani zisi si iasi), a osetilor caucazieni sau cele majore ale gotilor si slavilor (ale caror denumiri le gasim si azi în localitati, regiuni sau râuri). Totusi cum se explica atunci preponderenta latinei în limba pe care o vorbim azi, cu tot cu importurile lexicale mixte aratate mai sus si cu structura de adâncime a limbii, fonetica si morfologica, foarte asemanatoare cu albaneza? (Da, trebuie sa cititi demonstratia extinsa a acestei teorii pentru a o lua în seama!)
Pe scurt, explicatia e, pentru mine, cel putin, una plauzibila: la fel ca în alte cazuri (latinizarea din spatiul iberic, bunaoara) acest proces s-a putut petrece doar pe durata lunga si doar acolo unde prezenta administrativa a Romei a contat. În cazul nostru, e limpede ca acest proces de cristalizare a fost în zona centrala a Peninsulei Balcanice, iar analiza detaliata a procesului de formare a limbii aromâne în raport cu cea albaneza (care, rezistând latinizarii ar putea sa fie structurata în adâncime pe vechile dialecte daco-getice!) este nu numai surprinzatoare, dar si instructiva. De aceea, criticile istoricilor „de profesie”, bazate pe surse istoriografice de secol XIX, straine sau românesti sunt, în realitate, fara obiect. Dan Alexe nu neaga latinitatea limbii române, ci doar argumenteaza ipoteza ca ea s-ar fi cristalizat în alta parte decât afirma istoriografia ideologizata, adica în sudul Dunarii, asa cum o demonstreaza si alti istorici (diabolizatul Roesler sau distinsul academician freiburghez Gottfried Schramm). Bun, si ce legatura este atunci cu România? se vor întreba, firesc, chiar oamenii educati.
Construind o laborioasa analiza comparata cu scenariile din alte tari, Dan Alexe crede ca singurul raspuns la întrebarea „cum se face ca româna a ramas un corp lingvistic compact, fara dialecte?” este transferul unei populatii stabilizate lingvistic care a ocupat un teritoriu cu o densitate foarte mica de locuire, ca urmare a tavalugului mongol. O populatie din Balcani vorbitoare de o limba latinizata, dar care foloseste slava si alfabetul chirilic în cultura scrisa, care practica pastoritul si transhumanta stiind astfel despre pasunile de la nordul Dunarii si care a asimilat treptat eventualele comunitati umane existente. O populatie care a recolonizat vechiul teritoriu al Daciei romane si care a fost sprijinita apoi de regalitatea maghiara sa treaca muntii si sa se stabileasca acolo gradat, pentru a asigura o zona tampon în fata navalitorilor (tot asa cum au fost create Scaunele secuiesti ca marci de aparare). Iar dupa „descalecare” a venit Istoria tarilor românesti despre care stim de la scoala.
Dipticul editorial al lui Dan Alexe, din categoria eseului documentat, este alcatuit din volume construite caleidoscopic din postari initiale pe blog, care articuleaza totusi o teorie care merita a fi discutata. Este o scrutare profesionista, cu mijloacele stiintifice ale lingvisticii, hermeneuticii si istoriei comparate, cu scropul jurnalistic profesionist, cu intuitie si expresivitate literara care merita a fi citita si analizata calm, fara isterii ideologice nationaliste. O trezire din somnolenta autosuficientei identitare, cât se poate de necesara.
iDe unde intuitia rafinata a lui Ion Iliescu de a vorbi despre „our ancestors, the ducks and the trucks!”
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor