Am evocat partial saptamâna trecuta un element ce defineste creatia compozitorului Paul Constantinescu, pastrându-si, cu deosebire astazi, argumentul prezentei în „concertul natiunilor”: cunoasterea profunda, în dubla calitate de cercetator si de practician, al traditiei mirene, al cântarilor psaltice bizantine. Studiul manuscriselor din trecute secole i-a fost cultivat de dascalii potriviti sa-i îndrume educatia în liceu, în Conservator, sa-i fie, din 1935, colegi de catedra la Academia de muzica religioasa a Bucurestiului.
E un nepretuit dar ce ti se face daca ai ce învata pentru o viata de la profesionisti fara cusur, de la oameni de cultura înalta, iar Paul Constantinescu a fost sortit acestui noroc. Preotul Ioan D. Petrescu-Visarion, fondatorul scolii românesti de muzica bizantina, directorul Academiei, a carui impunatoare-admirabila voce de bas profund impresioneaza si azi datorita înregistrarilor, detinator al cursului de paleografie bizantina, Ion Popescu-Pasarea ca profesor de cântare psaltica, Paraschiv Angelescu la specialitatea liturghie si imnologie, Constantin Brailoiu, ce preda atunci istoria muzicii, dar se afirmase în tara si peste hotare ca eminent cercetator pe teren, ca propagator al folclorului mirean prin studii publicate, prin conferinte radiofonice, George Breazul, caruia i s-au încredintat cu deplina îndreptatire cursurile de estetica, acustica, psihologie si pedagogie, Ioan D. Chirescu, specialist în teorie si solfegiu, renumitul bas-bariton George Folescu la tehnica si arta cântului vocal, Ion Croitoru la cursul de pedagogie si cor, din nou Mihail Jora pentru disciplinele armonie si contrapunct. „Din nou” pentru ca Jora îi fusese profesor lui Paul Constantinescu la Conservator. Aproape toti au fost performeri ai cuvântului scris, ce îsi impun si astazi eruditia, atractivitatea adresarii prin textele adapostite pe sute de pagini de carte.
Cercetarea teoretica, începuta în studentie, compunerea lucrarilor instrumentale (mentionate saptamâna trecuta), contributia proprie la îmbogatirea repertoriului de strana, cultivat si ca dirijor – nu poate fi omisa Liturghia în stil psaltic pentru cor mixt (1936), unanim apreciata în presa – totul a „pavat” calea spre marea sarbatoare dintâi a creatiei religioase proprii, sarbatoare a întregii culturi muzicale românesti: Patimile si învierea Domnului, Oratoriu de Pasti pe teme bisericesti bizantine (titlul original) din secolul al XIII-lea, inedite, recostituite si traduse de Ioan D. Petrescu. Paul Constantinescu a studiat în detaliu noua mari cântari psaltice datând din 1713 pâna în 1925. Prima auditie a avut loc la 3 martie 1946. Oferit de trei ori publicului bucurestean, mai întâi sub conducerea lui George Enescu, la urmatoarele concerte dirijor fiind Constantin Silvestri, oratoriul a fost apreciat la superlativ de toti muzicienii în coloanele ziarelor de orientari politice diferite, majoritatea plasând-o, ca valoare muzical-artistica, în rândul capodoperelor vocal-simfonice religioase sau laice ramase de la Bach, Händel si Enescu („Oedip”). Ca prim argument suprem al întelegerii si exprimarii stilului/ spiritului cântarii ecleziastice bizantine în comuniune cu înnoirile de limbaj muzical specifice secolului al XX-lea, partitura si-a aflat aprecierea deplina în mesajul adresat de Patriarhul României, Nicodim, lui Emanoil Ciomac, directorul de atunci al Filarmonicii din Bucuresti, care a luptat pentru introducerea lucrarii în programul institutiei. Autorul traducerii în limba româna a libretului capodoperei lirice enesciene „Oedip”, prestigios critic muzical, Emanoil Ciomac intra înca odata în istoria muzicii, a culturii românesti si prin fapta organizatorica ce a înlesnit ajungerea opusului semnat de Paul Constantinescu în cea mai prestigioasa sala de concert a României. Este un exemplu ilustru în privinta rolului exceptional pe care directorul unei institutii (în cazul de fata culturale) îl poate avea la mentinerea, la adaugarea de prestigiu colectivitatii pe care o conduce.
Dintre informatiile pretioase legate de valoarea opusului selectez doar prezenta basilor Ioan D. Petrescu – Iisus, Nicolae Secareanu – Evanghelistul, Mircea Buciu – Pilat, tenorului Valentin Teodorian – Iuda, pregatirea corului „România” datorata cercetatorului creatiei psaltice si dirijorului Nicolae Lungu.
A doua sarbatoare grandioasa a muzicii românesti purtând numele cu majuscule al compozitorului Paul Constantinescu a fost/ a ramas Oratoriul bizantin Nasterea Domnului. Sigur ca nivelul înalt de cunoastere a traditiei psaltice românesti, cultura muzicala proprie integrând valorile creatiei europene laice din epoca medievala pâna la tineretea modernismului, aprecierea celor mai importanti muzicieni români (compozitori, interpreti, cronicari), respectul oamenilor de cultura, succesul de public, dorinta reflectarii muzicale si a momentului aparitiei stelare a lui Iisus l-au stimulat pe Paul Constantinescu sa compuna oratoriul închinat nasterii Domnului. Înclin sa cred într-un motiv suplimentar. Devierea mai mult decât previzibila, dupa 1944, a cursului politic din România spre comunism, dovedita tot mai clar în urmatorii trei ani, a evidentiat compozitorului, societatii muzicale bucurestene urgenta înfaptuirii ca partitura si act interpretativ a oratoriului bizantin dedicat aparitiei Mântuitorului. Cele doua momente ale primei auditii, 21 decembrie 1947 – 5 ianuarie 1948, au fost prea aproape de instituirea regimului comunist. Dovada suprema a constituit-o interzicerea interpretarii publice a capodoperei în urmatorii aproape 20 de ani, pâna în septembrie 1967. Si atunci, în mod exceptional. În perspectiva istorica este limpede ca readucerea partiturii pe scena a fost gestul de bunavointa al autoritatilor pentru a se demonstra continuitatea politicii de liberalizare, începuta în 1963-’64, mai ales pentru presa si mediile politice, culturale din strainatate, care urmareau în septembrie 1967 a patra editie a Festivalului International „George Enescu”.
Numai doua opinii exprimate în presa imediat dupa concertele prima auditie sunt semnificative. Anatol Vieru: „În general, «Nasterea Domnului» este o lucrare mai concisa, mai putin tenebroasa si grea decât oratoriul anterior, «Patimile». Concizia, elementul luminos si dinamic, caldura i-au rapit mult din acea nota mistica, nota care dupa impresia noastra reiesea din ceea ce avea lucrarea descriptiv si pitoresc istoric, bizantinist; din armatura de gonguri, din hieratismul artificial al muzicii aceleia lente, aci [în al doilea oratoriu] pitorescul, culoarea locala par sa vizeze un calm si un bucolic peisagiu, descris cu multa delicatete.” Evident, autorul cronicii publicata în „Rampa” din 11 ianuarie 1948 a descris starea linistitoare, sarbatoreasca, potrivita nasterii copilului Iisus. Ilarion Cocisiu si-a exprimat precis din toate punctele de vedere credinta: „nemaifiind tintuit strâns de documente si folosind larg cântecul stranei, Paul Constantinescu a realizat un oratoriu ca fond si forma superior, iar ca putere de depasire a granitelor ortodoxiei, ridicându-se alaturi de modelul lui Bach si Händel.1
1Ambele citate au ca sursa Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, Editura Muzicala, 1967, pp. 290, 289.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor