Putini sunt care mai pledeaza precum Eminescu în Scrisoarea III pentru sacrificiul patriotic si iubirea neconditionata si radicala pentru patrie. Desigur ca invocam cu totii versurile respective, dar numai în mediul online, la o bere sau la ora de limba româna. În rest, lupta o purtam cu noi însine.
Am citit de curând câteva articole despre gruparile nationaliste din Ucraina care m-au facut invidios pe tara vecina. Unul era din revista Time, din 7 ianuarie 2021, intitulat Like, Share, Recruit: How a White-Supremacist Militia Uses Facebook to Radicalize and Train New Members (Apreciaza, distribuie, Recruteaza: Cum o organizatie militara de suprematie a rasei albe foloseste Facebook-ul pentru a radicaliza si antrena noi membri), altul de pe NBCNews din 5 martie 2022, intitulat Ukraine’s Nazi problem is real, even if Putin’s ‘denazification’ claim isn’t (Problema nazista a Ucrainei este reala, chiar daca pretentia „denazificarii” a lui Putin nu este), si altul din The Guardian, din 13 martie 2018, Ukraine’s National Militia: ‘We’re not neo-Nazis, we just want to make our country better’ (Organizatia Militara Nationala a Ucrainei: „Nu suntem neo-nazisti, noi doar vrem sa ne facem tara mai buna”).
Când spun invidios nu exagerez cu nimic, chiar îi admir pentru faptul ca au avut energia, curajul, resursele si vointa de a crea o miscare la nivel national, unita, organizata care sa faca totul pentru tara, chiar si cu pretul armelor. Nu ma intereseaza diversele denumiri date de unii sau de altii, precum neo-nazisti sau ultra-nationalisti, aceste conotatii erau de asteptat într-o lume în care orice iese din tiparul banal al cotidianului si al corectitudinii politice devine automat nazist. Asa ceva este rar în Europa la ora actuala, este demodat, aratat cu degetul, condamnat chiar, sau luat în râs. Barbatii si femeile care ies la antrenamente duminica îmbracati în haine de camuflaj, în loc sa mearga la pescuit sau la gratare, ori sa stea pe telefoane, sunt vazuti ca niste extremisti ciudati. Acum, în Europa „civilizata” se promoveaza doar o iubire vaga fata de tara si o dedicare puternica pentru întreaga lume în ansamblul ei, pentru toate drepturile posibile si imposibile, suportabile sau nu, într-un amalgam fara culoare si fara gust, calâi. Iubirea nationala este aproape interzisa în mod tacit. Diversitatea e mai importanta decât nationalismul. Oricât ar vrea sa fie de buna, corectitudinea politica totusi nu te ajuta la nimic, ba mai mult, complica si încurca lucrurile în mod inutil, drenând energiile pe iluzii si superficialitati.
Ucrainenii sunt oameni duri, la ei înca s-a putut, dar sincer sa fiu, mi se pare ca odata cu aderarea la UE, daca se va întâmpla vreodata, totul se va pierde si la ei si vor ajunge ca noi, indiferenti fata de orice, iubitori doar de bani si distractie, de banal. Tara, integritatea si interesele ei vor disparea sufocate de dreptul si dedicatia pentru întregul continent. UE nu va putea niciodata sa accepte asa ceva între granitele sale. Batalionul Azov va fi convertit de a doua zi în club de dans artistic traditional, cel mult.
Articolele mentionate mai sus, apartinând unor publicatii respectabile care stiu despre ce vorbesc, demonstreaza ca Putin are dreptate, exista nationalism extrem în Ucraina. Dar întrebarea care se pune este, ce treaba are el cu asta? Era necesara o invazie a unei tari care are cetateni iubitori de tara si dedicati? Au intrat acei oameni peste Rusia, cumva? Este logic si drept sa încerci sa invadezi cu totul o tara care are organizatii nationaliste pentru a o „linisti”? Evident ca raspunsul este unul categoric negativ. Si Elvetia îsi obliga cetatenii sa aiba arme si sa faca serviciul militar în mod organizat, sa participe la antrenamente, sa îsi respecte si sa îsi cinsteasca patria, sa aiba tot felul de simboluri. E tara cu cele mai multe buncare antiatomice pe cap de locuitor din lume, dar nu i-a trecut nimanui prin cap sa o invadeze ca sa o „linisteasca”…
Presupusa „denazificare” a Ucrainei invocata de Putin este o contradictie în termeni, el însusi fiind un ultranationalist de cea mai pura speta, si orice astfel de om îsi respecta semenii. Toti cei care urmeaza aceeasi filosofie de viata se recunosc si se ocolesc. Asa cum articolul de pe NBCNews pomenit mai sus arata, toti stiau dinainte ca Ucraina protejeaza si îsi ajuta nationalistii, dar asta e doar pentru autoaparare, nu va fi niciodata posibila o invazie, precum cea a lui Hitler, a Europei sau oricarei alte tari de catre Batalionul Azov. Si sa fim seriosi, nu s-ar putea ajunge niciodata la genul de nazism din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu cred ca se mai pune problema pogromurilor, a lagarelor de concentrare, a exterminarii în masa. Stiu ca nici problema razboiului nu se punea pâna acum mai bine de o luna, dar e totusi o diferenta mare de viziune în lume fata de mijlocul secolului XX.
Ucrainenii sunt de admirat pentru romantismul demodat cu care îsi iubesc tara. Românii si-au pierdut acest sentiment, din pacate. De aceea noi nu am fi rezistat atâta timp, daca am fi fost atacati de rusi. Ne-am fi împiedicat unul de altul, politicienii s-ar fi certat între ei, si-ar fi aruncat vina unul catre altul în cel mai penibil mod, multi ar fi fugit din primele zile, tara ar fi cazut în mâinile invadatorilor în timp record. Si poate chiar ar fi fost mai bine asa, ca sa ne învatam minte, sa simtim din nou pe pielea noastra adevarul crud pe care multa vreme l-am uitat sau ignorat.
Nu am fi avut cum sa rezistam, ne-am pierdut dârzenia. Singurii care ar mai fi putut lua arma în mâna si ar fi luptat pâna la ultimul glonte ar fi fost mult pomenitii si ponegritii „daci liberi”, cei care protesteaza împotriva vaccinului, împotriva globalizarii, care sunt ironizati pe site-urile de socializare, dar acestia sunt insuficienti, neantrenati si neorganizati, si multi dintre ei chiar ridicoli prin naivitatea si fantezismul lor. Entuziasmul acestora n-ar fi suplinit lipsa de antrenament, armament si viziune militara necesare.
Majoritatea covârsitoare a conationalilor actuali sunt indiferenti sau inutili din acest punct de vedere, cel militar. Putini sunt care mai pledeaza precum Eminescu în Scrisoarea III pentru sacrificiul patriotic si iubirea neconditionata si radicala pentru patrie. Desigur ca invocam cu totii versurile respective, dar numai în mediul online, la o bere sau la ora de limba româna. În rest, lupta o purtam cu noi însine. Pe noi ceilalti români ne deranjeaza coruptia care ne roade ca un cancer, nesimtirea si incultura, dar atât. Problemele mari sunt doar subiecte de dezbateri, de discutii interminabile, actiunea e pe ultimul plan.
Eminescu ar putea fi considerat ultranationalist în ziua de azi, îsi iubea tara nebuneste, patima asta iese la iveala atât în opera poetica, cât si în publicistica lui. Dar se lupta cu morile de vânt, nu avea cu cine. Sfârsitul Scrisorii III arata furia lui si strigatul neputintei: „Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punând mâna pe ei,/ Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,/ Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni.”
Pentru Putin strofa asta cred ca era de ajuns pentru o invazie a României pe motivul „întemeiat” al „dezeminescianizarii” tarii. Noroc de NATO ca ne lasa linistiti sa dormim si ne sufla în lumânare. Noapte buna!
Briscan Zara este scriitor si publicist