Prezenta dirijorului Cristian Mandeal în Festivalul International „George Enescu” (înca din 1987, împreuna cu orchestra Filarmonicii din Iasi) se justifica plenar din punct de vedere muzical si organizatoric. Daca vrem sa ocolim formula comoda, dar tocita „cel mai”, ne ramâne ordonarea argumentelor convingatoare.
Cristian Mandeal este considerat dirijorul aflat pe treapta suprema a convertirii creatiei lui George Enescu în sunet si expresie. Integrala simfoniilor (înregistrate si pe discuri), opera „Oedip” prezentata în România si la festivaluri europene importante, unde a produs o neasteptata, profunda impresie asupra publicului, muzicienilor, criticilor, pledeaza pentru înscrierea sa pe podiumul celor care au reconstituit cu performanta subtilitate, rafinament si forta de convingere fondul de idei, climatul muzical-afectiv din muzica lui George Enescu. Podium ce îi asigura prezenta dirijorilor înaintasi Constantin Silvestri si Ion Baciu. Al doilea argument este plasarea orchestrei Filarmonicii din Bucuresti la noi cote valorice în calitate de dirijor principal si director muzical general al institutiei, prin turneele peste hotare si numarul mare de discuri imprimate la case prestigioase de productie. De altfel, o calitate rara a lui Cristian Mandeal este aceea de constructor de orchestre. La scurt timp dupa ce si-a început lucrul temeinic, stabil cu un ansamblu simfonic, performantele se impun: doar patru exemple-etalon sunt orchestrele filarmonicilor din Cluj si Bucuresti, Orchestra româna de tineret (si aceasta devenita piesa de greutate chiar la actuala editie a evenimentului artistic în desfasurare) si orchestra Festivalului „George Enescu”, ansamblu ce ajunsese la 120 de instrumentisti ce ar fi fost capabili sa aduca la viata pentru publicul român simfonii create pentru acest complex sonor de Bruckner, Wagner, Mahler sau Sostakovici. Initiativa unica, originala, de mare interes – ce nu si-a aflat, din pacate, continutorul…
Marti 19 septembrie, Cristian Mandeal a condus Orchestra Filarmonica Nationala a Ungariei. Prestigiul sau international consolidat în timp a fost urmat de succesul înregistrat recent, la finalul anului trecut, în tara vecina. Domnia sa a alcatuit programul de marti seara pe criteriul valorilor muzicale est-europene de secol XX impuse de Zoltán Kodály, Dmitri Sostakovici si George Enescu. Interesul, importanta acestei grupari de autori sunt evidente daca ne gândim si la statutul de „rara avis” în salile noastre de concert al opus-urilor audiate.
Dansurile din Galánta au ramas punctul de prima atractie a publicului cu o lucrare de popularitate (în lume) datorita frumusetii luminoase a temelor citate sau inventate de Zoltán Kodály conform traditiei folclorice maghiare, datorita ritmurilor impetuoase, orchestratiei stralucitoare, virtuoze – totul amintind (dar fara sens de preluare) tipul de desfasurare muzicala din Rapsodia nr. 1 în la major de George Enescu. Bineînteles, în 1933, când si-a definitivat partitura, Kodály a cunoscut foarte bine opus-ul de mare succes înca din 1903 al compozitorului român, iar colaborarea de neuitat dintre Enescu si prietenul lui Kodály, conationalul Béla Bartók, a fost un argument în plus. Nu mai trebuie sa precizez ca ansamblul simfonic de la Budapesta a oferit sub bagheta lui Cristian Mandeal cu usurinta si rafinament o versiune spectaculara a „Dansurilor…”, pe care le cred potrivite si în repertoriul orchestrelor simfonice românesti. Versiunea înregistrata, spre exemplu, de legendarul dirijor român Ionel Perlea cu Orchestra simfonica din Bamberg, a pastrat lucrarea lui Kodály printre piesele de succes international, chiar daca instrumentistii erau germani.
Desi compus demult, în 1959, Concertul nr. 1 pentru violoncel si orchestra este aproape necunoscut în România. Din pacate. Partitura a devenit triplu legendara: Dmitri Sostakovici a compus-o rapid, asa cum îi era obiceiul, pentru tânarul virtuoz Mstislav Rostropovici. Uimirea i s-a transformat în uluire vazând ca tânarul a reprodus partitura dupa prima lectura. Oricine aude sau citeste astazi legenda aceasta este cuprins de aceeasi uimire admirativa ascultând cu atentie concertul. O prima curiozitate este ca, desi nu abunda deloc în teme melodice usor de retinut, muzica lui Sostakovici atrage atentia ca un magnet ce nu îsi înceteaza o clipa efectul. Combinatia de ritm dinamic (allegro-urile „galopate”, specifice lui Sostakovici, nu lipsesc), lamento profund expresiv, pasaje tehnice descurajator de grele, comentariu viu, spiritual al orchestrei patruns de voiosie, lirism nostalgie, sarcasm si ironie – alcatuiesc o imagine contrastanta ca substanta muzicala, timbruri sonore si etos, un spectacol muzical ce confisca total atentia, nutrind deliciul auditiei.
De lauda pentru britanicul Sheku Kanneh Mason, ajuns la numai 24 de ani, este ca, interpretând Concertul de Sostakovici, mi-a sters momentan din amintire versiunea lui Rostropovici, ascultata de multe ori, si versiunile altor violoncelisti, impunându-si nu atât tehnica ireprosabila nutrind admiratia, cât expresia calda, comunicativa, atasanta. Încântarea de altadata a compozitorului Dmitri Sostakovici pentru studentul sau Rostropovici, care i-a devenit prieten devotat pe viata, a avut ca efect toata partea a treia din concert, devenita cadenza lunga, pe parcursul careia orchestra asculta confesiunea tulburatoare a instrumentului solist. Am scris cuvântul „confesiune” pentru ca, se stie, sunetul si expresia multipla a violoncelului ating de multe ori calitatile unice ale vocii.
M-am asteptat ca interpretul rafinat, creator, spectaculos al muzicii lui George Enescu – Cristian Mandeal – sa aleaga pentru programul sau din Festival o simfonie a patronului evenimentului. Dupa audierea recenta a primului opus de acest tip, cel secund a fost firesc, reînnodând firul evolutiv pentru cei care au mai urmarit succesiunea opus-urilor enesciene de acest tip. O surpriza acum pentru ca partitura Simfoniei a II-a în la major opus 17 este, daca mi se permite comparatia, o padure amazoniana imensa. Multimea ideilor, diversitatea traseelor melodice, polifonia orchestrala, subtilitatea aluziilor la folclorul românesc, rafinat insertate în magma spectaculara a complexului muzical-sonor, climatul emotional cu meandre si confruntari contrastante alcatuind un fluid cu mai multe straturi – totul impune orchestrei continuitatea raporturilor cu aceasta muzica. Se mai pune si problema afinitatilor elective posibile datorita mediului etno-spiritual – problema ce nu poate fi complet ignorata. Cred ca versiunea Simfoniei a II-a de George Enescu, ascultata luni seara, o versiune remarcabila din multe puncte de vedere, a revelat importanta continuarii relatiei textelor enesciene cu orchestrele lumii, reluarea lecturii fiind identica revenirii lectorului la texte ale literaturii ce nu îsi devoaleaza imediat calitatile.
Concertul Orchestrei Filarmonice Nationale a Ungariei dirijata de Cristian Mandeal a înlantuit experiente muzical-spirituale de mare impact, demne sa-si pastreze locul privilegiat în amintirea noastra, în istoria Festivalului.
Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor