Nu-mi aduc aminte sa fi avut asteptari mai mari fata de vreo expozitie din România. Beneficiind de titluri de presa superlative si de o promovare pe masura (inclusiv în Iasi au aparut afise stradale cu Brâncusi), expozitia gazduita de Muzeul de Arta din Timisoara este, dupa toate criteriile, un succes.
Curatoarea Doina Lemny a intitulat-o „Brâncusi: surse românesti si perspective universale”, deoarece a vrut sa puna accentul pe legaturile artistului cu tara de origine si sa marcheze o reîntoarcere temporara a unor opere aflate în patrimoniul marilor muzee.
Cea mai mare parte a lucrarilor lui Brâncusi se afla în muzeele si galeriile din SUA, fapt explicabil prin succesul cunoscut de acesta dupa expozitia din 1913 de la Armory Show si cele ulterioare din galerii private, facilitate si de prietenia sa cu parintele artei conceptuale, Marcel Duchamp, cu care a pastrat o bogata corespondenta. Totusi, dintre cele 100 de obiecte aduse la Timisoara (22 sculpturi, 55 fotografii, 11 desene), majoritatea provin de la muzee din Europa (Centrul Pompidou – Franta; Tate Gallery, Londra – Pestele si Maiastra; Guggenheim Venetia – Pasarea în vazduh), respectiv România (Muzeul National de Arta din Bucuresti – Rugaciunea, Supliciul, Somnul si Danaida, Muzeul de Arta din Craiova – Sarutul si Domnisoara Pogany, Colegiul National Carol I din Craiova – Ecorseul), plus colectii particulare – Cumintenia pamântului, Cap de copil adormit sau fotografiile din colectia David Grob.
Merita mentionate puternicele legaturi cu Iasul ale Doinei Lemny: a absolvit initiat Facultatea de Filologie, sectia franceza-engleza la Universitatea „Al. I. Cuza” în 1977, iar pâna în 1990, când s-a mutat la Paris, a fost muzeograf în cadrul Muzeului de Arta din Palatul Culturii. Din 1990 începe activitatea la Centre Pompidou, în cadrul Serviciului educativ si documentar, unde are acces la bibliotecile din fondul Brâncusi, Brauner, Malraux, Kandinsky. Ulterior, participa la reinstalarea Atelierului Brâncusi din Paris în anexa de lânga Pompidou.
Nu este prima mare expozitie dedicata lui Brâncusi curatoriata de Lemny. În cadrul editiei din 2019 a festivalului Europalia, dedicata României, a fost curatoarea expozitiei „Brancusi. La sublimation de la forme” de la Bozar, Bruxelles, cea mai mare retrospectiva dedicata lui din ultimii 30 de ani, cu 25 de sculpturi si peste 250 de fotografii si documente, într-un spatiu amplu, de 1500 mp. Însa e prima mare expozitie din România, dupa cea din 1970, când au fost aduse la Bucuresti, de la muzee din toata lumea, multe dintre cele mai cunoscute opere ale sale.
Si de aceea, poate, asteptarile tuturor celor care au trecut pragul Muzeului de Arta din Timisoara erau foarte mari. Majoritatea au iesit multumiti de ce au vazut, însa au fost si voci critice, care si-ar fi dorit ca muzeul sa aloce un spatiu mai mare pentru expozitie, unde sa fie prezentate mai multe lucrari, cu o altfel scenografie si lumina etc. Aici conteaza, cred, unde si cum ai mai vazut lucrari de-ale sale, cât de des mergi în muzee si la expozitii de arta si, în general, care-ti sunt reperele vizuale si culturale. Deoarece a implicat un efort important (de la obtinerea împrumuturilor si pâna la medierea evenimentului), în Timisoara orice critica la adresa expozitiei e perceputa ca un afront personal. Dar, asa cum unii vad pentru prima data în viata lucrari de Brâncusi, nu toata lumea are aparatul critic necesar pentru a citi si întelege demersul curatoarei de a nu repeta ce a facut la Bruxelles si a încerca sa se aproprie de el dintr-un unghi nou.
Fotografia nu era un mediu valorizat în România, desi Brâncusi expusese în tara fotografiile sale înca din 1925, de aceea la expozitia de acum mai bine de jumatate de secol nu au existat fotografii facute de artist. Am apreciat ca acum s-a facut apel atât la colectia Pompidou, cât si la cea privata, a lui David Grob, specializat în fotografiile lui Brâncusi si altor artisti, pentru a oferi publicului modul în care sculptorul român dorea sa-si vada imortalizata opera. Nemultumit de cum îi erau fotografiate lucrarile, în 1921 acesta a apelat la amicul sau, celebrul fotograf Man Ray, care i-a fost asistent în demersul sau de a reprezenta piesele de sculptura izolate de mediul înconjurator, multiplicând perspectivele asupra unui singur subiect prin schimbarea unghiului de vedere. Fotografia l-a ajutat sa studieze lucrarile în curs de executie, juxtapunând adesea piesele în mediul atelierului. De aceea, ele reprezinta un martor pentru etapele procesului creativ al lui Brâncusi, prin preocuparea pentru lumina, forma si textura, iar de atunci, toate cataloagele aparute în timpul vietii sale au folosit doar propriile fotografii ale lucrarilor. Înca din 1977, Kunsthaus Zürich a realizat o expozitie lui Brâncusi ca fotograf, iar în 1980 a fost rândul Muzeul Brooklyn din New York (probabil cea mai mare colectie de sculpturi din SUA poate fi vazuta în acelasi oras, la MoMA – Muzeul de Arta Moderna).
La Centrul Pompidou am vazut în aceasta toamna Corps à corps, o ampla expozitie de fotografie, unde Brâncusi avea nu mai putin de 7 lucrari din cele 500 expuse (120 de autori), fiind considerat unul dintre cei care a creat imagini puternice în epoca (inclusiv ceea ce acum am denumi selfie-uri). De aceea, poate, mi-ar fi placut sa vad chiar si mai multe fotografii în expozitia de la Timisoara, mai ales ca în catalogul expozitiei – care completeaza foarte bine demersul doamnei Lemny – sunt prezentate suficiente exemple care ar fi adus valoare adaugata si vizitatorilor muzeului. Pentru ca i-am vazut în diverse muzee din lume aproape toate sculpturile aduse la Timisoara, mi-as fi dorit sa am ocazia sa descopar mai multe dintre lucrarile din perioada de început, din România, aflate în muzee sau colectii particulare.
Cel mai mult m-am bucurat de proiectia inedita din camera ce închidea traseul prin expozitie, unde rulau în bucla imagini filmate chiar de Brâncusi, inclusiv cu prilejul ridicarii ansamblului de la Tg. Jiu. Produse folosind un aparat Zeiss Ikon Kinamo pe 35 mm, ele nu depaseau niciodata 30 de secunde si erau folosite de sculptor ca arhiva (putea selecta imagini statice de pe rola de film). Am apreciat si fondul de documente (scrisori inedite, desene si chiar o superba guasa pe hârtie), provenit în mare parte din colectia Centrului Pompidou. Merita mentionata evocarea prin articole din presa vremii a procesului pe care Brâncusi îl deschide Biroului Vamal al SUA, care dorea sa-i taxeze una dintre sculpturile de bronz cu sumele impuse exportului de metale. La capitolul mediere trebuie subliniat aportul Radio România Cultural: textele facute de Daria Ghiu sunt disponibile, dupa scanarea unor QR code-uri, si în format audio, în interpretarea Anei Ularu (engleza) sau a lui Florin Piersic Jr. (româna).
În concluzie, expozitia este o buna introducere pentru cei care se vor afla pentru prima data în fata lucrarilor unuia dintre cei mai importanti sculptori ai secolului trecut. Fara a-si asuma riscuri sau a cauta legaturi si solutii inovatoare, Doina Lemny & co reusesc, chiar luând în calcul si parerile critice sau asteptarile personale, sa onoreze momentul important pentru Timisoara cu un eveniment cultural de anvergura. Daca n-ati apucat înca sa o faceti, expozitia poate fi vazuta pâna pe 28 ianuarie 2024.
P.S. În intervalul de timp alocat biletului meu, într-o dimineata de vineri, am fost depasit de Ioan Holender, fostul director al Operei de Stat din Viena, timisorean de origine, care a vizitat grabit expozitia, ghidat de Filip Adrian Petcu, tânarul director al Muzeului de Arta. Ulterior l-am ajuns din urma pe Dacian Ciolos care, zabovind îndelung la fiecare exponat, s-a lasat mult asteptat de sotia sa si, cu toate ca si eu îmi aloc suficient timp pentru examinarea informatiilor si contemplare, si-a încheiat vizita dupa mine.
George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi