Nu stiu cum o fi acuma, nici nu prea ma mai intereseaza, dar pe vremea „aia”, adica a lui Ceasca, era tare greu sa obtii un transfer. Iar pentru un transfer în învatamânt îti trebuia neaparat, dragii mosului (spun pentru cei mai tineri), o pila, daca se putea un piloi. Iar ca sa te transferi dintr-un judet în altul era aproape de neînchipuit, era contradictio in adjecto (scriu si eu asa, ca sa ma dau telectual).
Un piloi balsoi era ca si cum ai avea o mina de aur în Uganda si ai trai cu o ugandeza cu cercel de aur în nas si balanganindu-si tâtele goale sau ca si cum ai fi câstigat un milion de lei la Magic Loz în plic sau cum ar ploua în Sahara zi de zi. Mai degraba ti-o puteai închipui pe Ceauseasca Miss America, în bikini si sutien supradecoltat, decât sa-ti imaginezi un transfer de la dracul în praznic, dintr-un sat din judetul Bacau, în satul meu, Tomesti, judetul Iasi, din coasta Iasilor, cum voiam eu. Si parca ce voiam, frate: sa-mi aduc copilul crescut de socri la Baia Mare si sa vin în satul meu, la mama, care era singura, vai de capul ei, de îi tiuiau urechile a pustiu, cu o pensioara de ceapista si fara telefoanele de acuma, care, orice ati zice, îti mai încalzesc inima din când în când.
Ei bine, eu am avut asa ceva: o pila, un pilan, un piloi! Pila mea a fost chiar primul-secretar al judetului. Cum s-a întâmplat? Caci a fost o întâmplare.
Când veneam acasa din satul acela de la 54 de kilometri distanta de Bacau si cam tot atâtia kilometri de Tecuci, cele mai apropiate orase, treceam si pe la nana Ileana, sora mai mare a mamei. Îi spun nana pentru ca ea si sotul ei m-au botezat. Nana locuia în Tatarasi, pe strada Doctor Savini (baiatul ei mi-a pus în vedere sa nu ma apuc sa povestesc despre ma-sa, eu i-am promis, dar, iata, nu ma tin de cuvânt; ce sa fac!? sunt si eu „bucatica taieta”, cum zice coana Chirita, cu majoritatea românilor – nu ma tin de cuvânt). Casa ei ramasese ca printr-o minune nedemolata, între blocuri.
În jurul ei, al acestei case, se construisera o sumedenie de blocuri. Din unul din aceste blocuri, chiar peste drum de aceasta strada Doctor Savini (cine va fi fost acest doctor?), venea la nana Ileana o cucoana cam firava si bolnavicioasa. Mai precis venea la iepurii nanei si le aduce resturi de mâncare. Ca nana crestea iepuri. Pe atunci, când în magazinele pe care scria Carne nu gaseai decât macelarul, cum zicea într-un banc al vremii, românii se descurcau cum puteau. Printre altele, multi se apucasera sa creasca iepuri. Era mai ieftin si nici nu te obligau, daca cresteai iepuri, sa contractezi carne de iepure. Comunistii „da omenie” scapasera din vedere iepurii. Li se facusera mila, te pomenesti, de ochii rosii si lacramosi ai iepurelui. Porcul, vaca, gaina, chiar bibilica erau contractabili. Iepurele, cu ochii lui plângaciosi, nu.
Bun! Asadar, aceasta cucoana cu ochi albastri, ciudat de aposi, cam aeriana, apelpisita si firava, fosta asistenta medicala, acum pensionata pe caz de boala, venea la iepurii nanei si le aducea resturi de mâncare. Era simpatica doamna, dar cam „dusa”, mângâia iepurii si batea cu palmuta iepuroii, care, dupa obiceiul lor de masculi neprogresisti (caci înca nu s-a instaurat progresismul si în lumea iepureasca), voiau sa siluiasca una-doua pe bietele iepuroaice. Dar nana zâmbea, nu-i zicea nimic. Si, taca-taca, cele doua discutau vrute si nevrute. Da, ca la mahala!
Cum spuneam, treceam pe la nana, o femeie pâinea lui Dumnezeu, numai de-i auzeai glasul si te convingeai de bunatatea ei funciara. Parca era dintr-un basm cu zâna cea buna, asa o receptam eu înca din copilarie, cînd ma ducea mama pe la ea, numai bagheta magica îi lipsea. Îi povesteam întâmplarile mele cu audientele, cu Guzganu, ca era pe atunci un inspector teribil pe care-l chema chiar asa – Guzganu (of, multe zile mi-a mâncat guzganul asta! când îmi amintesc parul lui murdar-carunt, de învechit în rele, pantalonii lustruiti, necalcati, de desca batrâna, ma iau si acum nacafalele; îi tot sopocaia ceva la ureche inspectoarei-sefe, fosgaind niste hârtii în mâna, ca un sobolan care cauta bucata de cascaval. Si îti mai si zâmbea mefistofelic, rânjind dintii stricati, dupa ce îti facea pocinogul; am auzit ca dupa Revolutie niste profesori l-au cautat sa-l bata efectiv, dar nu l-au mai gasit nici în gaura de sarpe), cu tovarasele si tovaraseii inspectori si inspectorasi din învatamânt, în special cu tranferul.
Iar doamna inspectoare, cu ochii ei frumosi si vii chiar si la batrânete, îi asculta, îl urma apatica ca o scolarita cuminte si silitoare, ca un dog credincios. O cunosteam. Fusese profesoara de româna la „Ibraileanu”, iar eu facusem practica ca student chiar la ea. O cunosteam, cum zic, dar, bineînteles, nu-mi folosea la nimic chestia asta.
Ah, câta ciuda îmi era pe ea, ca se lasa fraierita de Guzgan, si câta ura neputincioasa îmi umplea sufletul! Cu voia dumneavoastra, îmi voi continua tribulatiile cu transferul meu în învatamânt. (Va urma)
Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist