Noica a stat mereu în perioada postbelica sub apasarea a doua stigmate: simpatiile legionare, acuza care l-a urmarit pâna la moarte în toate sintezele si dosarele securitatii, si colaborationismul cu regimul comunist, eticheta stigmatizanta intrata deja ca stereotip în uzul comun chiar pentru istorici sau critici din noua generatie care ar trebui, poate, sa analizeze ceva mai liber si depasionalizat un astfel de dosar complicat.
Dupa 1977, la centenarul Independentei, politica culturala a regimului Ceausescu a capatat un pronuntat accent nationalist. În opinia mea, orice discutie legata de analiza nepartinitoare a activitatii dusa de Constantin Noica în anii 70-80 pe plan publicistic si public ar trebui sa plece de aici. Caci fostul discipol al lui Nae Ionescu este azi superficial si nedrept ostracizat nu numai pentru trecutul sau politic care i-a adus ani grei de temnita, ci si pentru pariurile sale culturaliste cu accente idiomatice.
Bunaoara, prelectiunea sustinuta de Constantin Noica la Iasi, la Casa Pogor, pe 22 septembrie 1977, o arborescenta pledoarie pentru facsimilarea Caietelor lui Eminescu (reprodusa în Prelectiunile Junimii. Serie noua, editie definitiva îngrijita de Olga Rusu, Iasi, Convorbiri literare, 1999, pp. 194-218) nu era deloc întâmplatoare. Ea avea loc la câteva luni dupa devastatorul cutremur din 4 martie si perspectiva traumatizanta a disparitiei posibile a manuscriselor eminesciene sub ruinele viitoare a facut ca apelul lui Noica sa creasca în patetism si în intensitate. De fapt, tema facsimilarii caietelor nu era noua, caci începuse demersurile înca din 1970 (tot dosarul chestiunii a fost publicat de Marin Diaconu si Gabriel Liiceanu în volumul Introducere la miracolul eminescian) si efortul sau de doua decenii pe acest subiect a facut ca, dupa disparitia lui, la Muzeul Literaturii din Iasi si apoi la Botosani, la Memorialul de la Ipotesti, sa existe setul complet al acestor facsimile publicate finalmente de Academie, în editie anastatica, sub coordonarea lui Eugen Simion. Trebuie spus din capul locului, pentru a sublinia surprinzator de elaborata strategie de convingere articulata de Noica, ca problemele tehnice pe care le presupunea acest efort de copiere la acea vreme erau uriase, ridicând obstacole aproape insurmontabile, greu de înteles astazi. În primul rând, mijloacelor tehnice de atunci erau extrem de precare (de unde neobisnuite detalii specioase pe care Noica si le însuseste pentru a fi convingator si pentru evita un raspuns negativ motivat de chestiuni formale), apoi faptul ca putinele mijloace de copiere de acest fel erau draconic tinute sub cheie si supravegheate de politia politica pentru a împiedica tiparirea clandestina de manifeste. Nu în ultimul rând, faptul ca cele mai importante biblioteci din tara, Biblioteca Academiei si Biblioteca Centrala de Stat, erau lipsite de asemenea mijloace (de unde si entuziasmul de a sustine proiectul care ar fi putut ajuta la dotarea lor cu un copiator) ar putea parea azi de necrezut. Ca un detaliu expresiv ar putea fi amintita, bunaoara, experienta traita de Mac Linscott-Ricketts, fostul student si biograful american al lui Eliade care, venit la Bucuresti, în 1984, cu o bursa Fulbright, este lasat sa-si faca copii dupa articolele politice scrise de acesta în perioada interbelica cu conditia de a dona la final Bibliotecii Academiei copiatorul portabil cu care venise din America. Încercarea neobosita a lui Noica de a lupta cu morile de vânt ale unui astfel de proiect utopic arata, în fond, admirabila sa energie de constructor de institutii si generator de proiecte culturale.
Mai este apoi de discutat, substratul întregii campanii pro-Eminescu. E deja de notorietate faptul ca textele politice ale lui Eminescu, Conta sau Hasdeu au fost folosite de ideologii miscarii legionare, atât în perioada interbelica, cât si dupa aceea, în exil, ca argumente legitimante pentru nationalismul agresiv al acestei organizatii fasciste. Figura zeificata a poetului national a slujit însa drept alibi ambelor ideologii criminale nationaliste românesti fie ca e vorba de camarazii codrenisti, fie de tovarasii national-comunisti ai lui Ceausescu. A citi însa demersul lui Noica în aceasta cheie ar fi grosier. Fireste ca filosoful de la Paltinis era perfect constient ca utilizarea canalelor folositoare propagandei comuniste era o strategie înteleapta (chiar daca amorala!) care îi netezea drumul spre atingerea obiectivelor agendei personale. Dar care era, la urma urmelor, aceasta agenda? Caci e limpede ca lumina zilei ca Noica n-a dorit nimic pentru folos personal (precaritatea conditiilor sale de viata din cabana de la Paltinis, asa cum o releva pozele facute atunci de Valentin Cosereanu, era amutitoare!), nici pozitie sociala, nici congrese, nici academie (cum a fost cazul cu ignobilul turnator Balaceanu-Stolnici!). Retras si complet refractar fata de mondenitati, imun la coruptie si lipsit de vanitati si meschinarii omenesti, Noica a folosit din plin echivocul aparentei consonante a temelor sale cu subiectele de propaganda pentru a impune un efort de salutara profesionalizare a dezbaterii filosofice, de scoatere a acesteia din mlastina ideologiei marxiste si din tiparul idiotizant al limbii de lemn. Reluând temele rostirii filosofice românesti, lansate de Mircea Vulcanescu, congenerul sau de la „Criterion”, sau refacând, în spatiu privat, atmosfera „scolii de întelepciune” a lui Nae Ionescu, Noica realiza o subtila reverenta fata de memoria prietenilor sau magistrilor sai interbelici, îndeplinind, în egala masura, titanica misiune de a tine loc, de unul singur, institutiilor si cartilor absente pentru buna formare a celor înzestrati pentru ceea ce el numea „cultura mare”, în prelungirea temei centrale a generatiei sale, obsesia ca România trebuie sa-si faureasca un destin cultural si ca are o misiune spirituala.
E foarte adevarat însa ca redescoperirea demnitatii culturii române în acest fel rima foarte bine cu „declaratia de independenta” a lui Gheorghiu-Dej din 1964 sau cu nationalismul tribal, pretins „independent”, în care Ceausescu îsi ambalase pentru export subordonarea fata de Moscova si tirania fata de propriul popor. În orice caz, 1977 mai însemna si anul în care, sub pretextul sarbatoririi centenarului Independentei, regimul Ceausescu pornea uriasa masinarie de manipulare, de mistificare a istoriei, de exacerbare a nationalismului sovin, de cult al personalitatii si de îndobitocire în masa care a actionat, cu sprijinul neprecupetit al majoritatii intelectualitatii române, în ultima faza a dictaturii. Era constient Noica ce utile erau acestei masinarii de propaganda sovina, nevinovatele sale obsesii interbelice legate de Eminescu, suprematia culturala românesca sau protocronismul, concept deturnat ulterior de la semnificatia ingenua pe care i-o atribuia parintele sau, Edgar Papu? Poate ca da, însa nu-mi vine a crede ca le-a sustinut pentru a se pune bine cu regimul, ci doar ca un mijloc de a-si atinge obiectivele culturale pe termen lung. Atât dosarul sau de urmarire, cât si marturiile care încep sa se faca auzite în ultima vreme arata, fara putinta de tagada, ca Noica a fost supravegheat permanent. Dupa cum mi-a povestit regretatul Dumitru Vacariu, care conducea atunci muzeul, colonelul Stefanescu i-a facut proba ca totul, inclusiv discutia amicala de dupa conferinta, fusese înregistrat de Securitate. Noica nu a fost un favorizat al regimului, ci doar tolerat pentru serviciile indirecte pe care le putea oferi si pledoariile sale trebuie citite, în opinia mea, în primul rând în cheie pedagogica si formativa, iar efortul sau a fost, neîndoielnic, salutar daca nu pentru demnitatea culturii române în general, atunci cel putin pentru cei care i-au urmat sfaturile si s-au putut forma la standardele academice cele mai înalte chiar în plina vreme de bejenie. (Continuarea în editia din 22 februarie a Ziarului de Iasi)
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor