De curând s-au auzit, din tenebrele politichiei românesti, chiote înfundate, pocnete de dopuri de sampanie, focuri de kalasnikov trase în aer, ragete orgasmatice de victorie pe care chibitii din tribuna exterioara le-au amplificat cu entuziasm. „L-au ciuruit!”, zbierau veseli iubitorii de dreptate si adevar. Cum o judecata la rece înca nu e posibila, sa încercam macar câteva nuante de folos, poate, istoricilor viitori.
Dosarul lui Traian Basescu, cel de la Tribunal, contine un probatoriu clar, bazat pe note informative ce nu lasa loc niciunei interpretari salvatoare, care arata ca acesta a fost racolat de Securitate înca din primele luni ale vietii sale de student. Capitanul Nicolae Despinoiu, securistul care raspundea de Institutul de Marina „Mircea cel Batrân” din Constanta, operând în sectia Port a Inspectoratului, consemneaza primul denunt facut de „bobocul” de 21 de ani, pe 7 decembrie 1972, practic la doua luni de la intrarea pe bancile Facultatii de Navigatie. E greu de spus daca Traian Basescu facea acest lucru din „patriotism”, din ambitie, din ticalosie sau din calcul. Cert este ca turnatoria sa este de o mare parsivenie, caci îl incrimineaza pe colegul „D.” care „a adus si a vândut în camin un ceas si doi butoni de aur”, obiecte pe care le avea de la prietenul surorii sale, un pakistanez „care ar vrea sa o ia în casatorie” si care („din ce spune D.”!) ar fi „reprezentantul unei firme pakistaneze în Europa”. Asa cum este consemnat de catre ofiterul recrutor, „materialul a fost dat ca urmare a sarcinii primite de colaborator de a ne semnala aspecte negative constatate în cadrul Institutului de marina”. În doar doua fraze apare ca evident talentul de turnator al tânarului student: dozajul de fapte si insinuari, de informatii utile securistilor si de talpa pusa unui coleg (care nu a stiut niciodata cine l-a turnat!) arata de ce Traian Basescu a avut o cariera atât de fructuoasa în Securitate. Caci, aproape imediat, primeste numele conspirativ „Petrov” si începe urcusul pe scara politiei politice. Vor urma note informative detaliate, scrise de propria mâna si semnate cu pseudonim, în care va continua sa-si toarne colegii de facultate sau de serviciu. Pentru care, în ciuda rezultatelor mediocre de la scoala, este imediat angajat la Navrom, ca ofiter III, la terminarea facultatii. În doar trei ani, 1976-1979, ajunge ofiter I si are în fata posibilitatea mult dorita de toti absolventii de a ajunge, finalmente, capitan de cursa lunga si apoi comandant de nava.
România anului 1979, dupa defectarea lui Pacepa care a aruncat în aer reteaua de spionaj a lui Ceausescu, era o închisoare în care granicerii stateau cu armele îndreptate înauntru ca nu cumva sa fuga cineva din raiul socialist. Pasapoartele erau eliberate de Securitate si daca aveai norocul sa-l primesti si sa pleci peste hotare trebuia la întoarcere sa-l înapoiezi imediat securistului de serviciu de la departamentul de resort, împreuna cu o nota privitoare la ce ai facut si cu cine te-ai întâlnit. Sa iesi în lumea larga era un privilegiu nemaivazut si nu îl puteai obtine decât ca mare demnitar sau ca om verificat, care prezenta garantiile morale ca nu va vorbi în Occident despre dictatura de acasa si ca se va întoarce cuminte de unde a plecat. În acest context, e de natura evidentei ca numai cei care erau agreati de politia politica sau, mai ales, cei care lucrau pentru aceasta aveau acces la aceasta favoare rarisima de a pleca în strainatate. Marinarii erau în prima linie a acestor privilegiati, nu numai pentru ca puteau calatori, ca erau platiti în dolari, ci si pentru ca ei erau principalul canal de bisnita care oferea, pe piata neagra, valuta sau râvnitele produse occidentale care lipseau din magazine (whisky, cafea, blugi, electronice, tigari, cosmetice etc.). E de natura evidentei, deci, de ce acest sector era strict supravegheat si de ce smecherii imorali care-si turnau colegii aveau sanse marite de crestere profesionala si îmbogatire rapida. Mai mult, e foarte probabil ca multi dintre cei care ajungeau sa comande nave sa fi fost racolati ca ofiteri acoperiti, iar evolutia acestora dupa caderea comunismului a demonstrat ca reteaua ascunsa a politiei politice a fost prima functionala în haosul creat de prabusirea regimului dictatorial. Astfel încât ajungem, în opinia mea, la un punct complicat în analiza activitatii reale a fostului presedinte în cadrul Securitatii.
S-a spus, si am mai amintit acest lucru, ca dosarul cuprinzând notele informative si turnatoriile de tinerete ale lui Traian Basescu, a fost tinut la secret de SRI, la ordinul lui George Maior si de aceea nu s-a stiut de el. Am serioase dubii ca lucrurile ar fi stat asa. În primul rând, pentru ca în permanenta Traian Basescu a ironizat ipoteza ca ar fi fost turnator, glisând abil catre explicatia ca materialele semnate de el în calitate de comandant de nava si apoi de sef al oficinei de spionaj din Anvers „ar umple un camion, ha, ha, ha!”. Apoi a fost lansata ipoteza ca dosarul cu turnatoriile de tinerete ar fi fost topit în 1979, „odata cu primirea lui în rândul membrilor PCR”. Si asta, dupa parerea mea, e o pista falsa. Am spus ca membrii PCR puteau fi racolati cu avizul partidului si chiar în cazul fostului presedinte argatii mediatici ai lui Vântu si Voiculescu au aratat un registru (cumparat cu bani grei!) cu astfel de avize date membrilor de partid de a colabora cu Securitatea unde aparea, negru pe alb, numele lui Traian Basescu. Problema cu aceste registre este ca nu specificau calitatea celui în cauza: persoana de sprijin, colaborator, turnator cu nume conspirativ, agent de influenta sau ofiter acoperit. Traian Basescu a fost relaxat pentru ca a stiut ca dosarul lui de tinerete a fost distrus, cel mai probabil pentru ca, din 1979, când a devenit ofiter I, ca sa poata accede la pozitia de capitan de cursa lunga (obtinuta în 1981), a trebuit sa se înroleze în Securitate ca ofiter acoperit1. Cu aceasta ocazie i-au fost sterse urmele si, în conformitate cu legislatia data de Iliescu si întarita de Adrian Nastase, cei care, dupa 1989, au ramas activi ca turnatori si ofiteri acoperiti sunt conspirati si este interzisa diseminarea oricaror informatii despre ei. De aceea facea bascalie Traian Basescu, pentru ca stia ca nu poate fi dovedit.
Totusi, cum a fost finalmente întocmit probatoriul în baza caruia, pe buna dreptate, a fost condamnat fostul presedinte? Caci actele depuse la dosar sunt copii dupa cele existente în dosarele de urmarire individuala ale victimelor lui Basescu, nu în dosarul lui. Cum victimele e posibil nici sa nu fi stiut ca au avut dosar, sau sa le fie dificil astazi sa înteleaga cine ar fi putut fi „Petrov”, cea mai probabila explicatie pentru munca de durata, migaloasa si sustinuta de a da de vechile turnatorii de tinerete este o comanda politica executata de noua conducere a SRI. Nu cred ca urmele vechiului dosar se mai regasesc în cel, probabil, de ofiter acoperit, dar si asta ar putea fi o pista de identificare a fostelor victime, caci abia dupa ce s-a stiut numele lor au putut fi cautate probele în mormanul cu milioane de file de la CNSAS si descoperite acolo notele informative incriminatoare (care erau pastrate în doua exemplare, în dosarul victimei si în cel al turnatorului!).
Cititorii care au vazut si primul episod rezistând eroic pâna aici vor spune mai mult sau mai putin convinsi: „da, ma rog, dar care-i treaba cu Sistemul?” Ca sa ne lamurim si cu asta ar trebui sa vedem de ce Traian Basescu a fost condamnat, iar, sa zicem, Mugur Isarescu, nu. Ce e de fapt cu aceste deconspirari selective, „Petrov” da, „Manole”, nu? (Continuarea în editia din 13 aprilie a Ziarului de Iasi)
1 Celor care ridica sprânceana a neîncredere le-as aminti deconspirarea ironica pe care „stiutorul” Traian Basescu (care avea acces la reteaua „acoperitilor”) i-a facut-o public lui Victor Viorel (Ponta)
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor