Când sa ma fi amorezat eu de haina din catifea reiata? Când l-am vazut odata pe Mircea Dinescu cu o astfel de haina si mi-a picat cu tronc bejul reiat? Sau sa fi fost atunci, dupa îmbrânceala din Decembrie 1989, când cladirea Casei de cultura a sindicatelor devenise un vast magazin second-hand? Si era acolo, pe o sfoara, o haina bej de catifea reiata. O femeie cu o figura chinuita, cu un fes saracut si ciufulit în cap, de parca tocmai iesise dintr-o poiata de gaini, pipaia haina aceea, o sucea-rasucea pe toate partile, iar sarmana haina, deja uzata, se supunea ca o cârpa, cum s-ar zice.
Si ma gândeam: prin câte trebuie sa fi trecut haina asta uzata si roasa în coate? Caci si hainele trebuie ca au viata lor de cârpa: peripluri prin case si dulapuri, chinuri prin masini de spalat, fierbinteli peste puteri de la fiare de calcat, stapâni prea grasi sau smuciti si câte si mai câte experiente.
Dar, la urma urmei, la ce mi-ar folosi sa aflu experientele hainei, motivele ei ascunse, daca exista? Sa scriu Istoria unui galbân si a unei parale ca junele Alecsandri? Dar, mutatis mutandis, la ce-mi foloseste sa scriu despre biografia unui om? La ce-mi slujeste sa o înteleg, daca este ceva de înteles din motivele, sursele biografiei lui, despre care nu am decât vagi cunostinte în definitiv, asa cum dintr-o rana sângerânda nu ramâne decât o zgaiba fara semnificatie. Si totul se dilueaza si poarta pecetea unor semnificatii inventate de mine, scriitorul, la urma urmei. S-atunci vine întrebarea: de ce sa mai scriu?
Dar sa lasam balta gândemele astea…
Asadar, cum zice cântecul, am avut o dambla la viata mea: sa port un costum de catifea reiata (se citeste raiata) bej. Asa voiam sa ma disting eu ca scriitor: cu catifeaua mea reiata (raiata), asa cum, la rândul lor, s-au distins Creanga cu anteriul sau de siac si potcapul pe-o ureche, Sadoveanu cu palaria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui (de fapt, nu stiu cum se chema haina lui Eminescu, dar eu îi zic „jantilica”, adica o hainuta vai de capul ei, saracacioasa, de poet care scrie si tot scrie pentru poporul românesc, la masa lui de brad, fara lemne, fara foc, suflându-si în pumni si strângând jantilica la piept); sau ca Nichita Stanescu cu acel costum cu dungulite, pe care l-a cumparat de la Viena, când a luat premiul Herder, iar cu restul banilor a cumparat flori pe care le-a daruit vienezelor si le-a pupat (asta dupa ce, bag seama, a pupat clondirul din aceeasi suma).
Si uite asa am voit acest costum de catifea reiata (raiata) de culoare, precizez, bej. Dar n-am avut parte de el vreme de treizeci de ani. Nu stiu ce-a facut sotia, cum a facut si când a facut (mai bine zis, când n-a facut), ca nu mi-a cumparat un asemenea costum sau barem stofa (stofa?) pentru costumul respectiv. Si doar ma sileam eu într-o privinta sa-i amintesc din când în când, ca sa nu uite; dar nu prea des sa nu se enerveze sau sa nu ramâna cu vreo obsesie (ca te mai pui cu Dumnezeu, dar cu Freud asta nu), sarmana, dar nici prea rar, ca sa nu uite definitiv, nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici cu slanina-n pod, nici cu buzele unse, cum ar veni. Dar sa lasam porojaniile!
Buuun! Trec deci 30 (treizeci) de ani de dorinta acerba de catifea reiata, dar de catifeaua reiata (sau raiata) respectiva n-am avut parte. Si iata ca-ntr-o buna zi, nu stiu cum a facut Maria mea si ce-a facut, ca a facut una nefacuta – mi-a luat catifea reiata (care se citeste raiata)!!! Vine ea acasa si-mi zice cu blândete:
– Na! ti-am luat catifea reiata, ca m-ai nebunit de cap cu catifeaua ta!
Si-mi trânteste, domnule, dinainte o pereche de papuci din catifea raiata (sau viceversa – reiata). Am ramas mut… de fericire. Erau chiar bej-bejulii! De-acu înainte ma voi distinge si eu în cartea de aur a literelor române: Creanga cu anteriul si potcapul sau pe-o sprânceana (sau pe-o ureche? ori pe ceafa?), Sadoveanu cu palaria cât roata carului, Eminescu cu jantilica lui poeticeasca, Nichita cu dungulitele lui, iar eu cu papucii din catifea reiata (raiata) aproape bej.
Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist