Care sunt principiile în functie de care judeca astfel de spete magistratii?
Un iesean a platit aproape 800 de euro pentru fiecare zi în care s-a folosit de o autoutilitara second-hand. Abia cumparat, vehiculul a fost sechestrat de politie, pentru ca fusese furat din Spania. În plus, fiul ieseanului a ajuns sa fie învinuit de tainuire. Omul a încercat sa-si recupereze macar banii, fara însa a reusi.
E.D. s-a adresat Judecatoriei în noiembrie 2020. El a aratat ca pe 17 ianuarie acel an a vazut cu fiul sau o autoutilitara Ford Transit scoasa la vânzare pe un site specializat în tranzactii cu vehicule second-hand. L-a contactat pe vânzatorul M.T. si s-au întâlnit cu acesta pe bulevardul Primaverii, pentru a vedea autoutilitara. Fiul lui E.D. a probat-o, iar cei doi s-au hotarât sa o cumpere. E.D. sustine ca a platit 10.400 euro în numerar, contractul fiind încheiat cu proprietarul din Spania, astfel încât la înmatriculare sa nu mai fie nevoie de certificate fiscale. În momentul prezentarii la Registrul Auto însa, s-a constatat ca seria masinii fusese înlocuita cu alta.
Sesizata, politia a luat masina în custodie pe 30 ianuarie, în urma cercetarilor constatându-se ca autovehiculul era dat în urmarire de autoritatile spaniole, din septembrie 2019, fiind furat. Ca urmare, fiul lui E.D. a ajuns sa fie cercetat de procurori pentru tainuire. E.D. a apreciat ca vânzatorul era constient de situatia reala a autoutilitarei, înselându-l, si a cerut returnarea banilor platiti, plus 200 de euro cheltuiti pe reparatii. De partea cealalta, M.T. (vânzatorul) a precizat ca Fordul îi fusese oferit în decembrie 2019, spre vânzare. Firma lui M.T. era specializata în comertul cu autovehicule uzate, functionând însa doar ca intermediar. Încasase doar un comision de 200-300 de euro, cea mai mare parte a banilor fiind încasati de vânzatorul real.
Magistratii Judecatoriei nu au zabovit mult asupra deciziei. Acestia au constatat ca E.D. îsi întemeiase cererea de chemare în judecata pe dispozitiile referitoare la raspunderea civila delictuala, invocând faptul ca fusese înselat de intermediar. E.D. nu ceruse anularea contractului, ci obligarea lui M.T. la plata de daune interese. Pentru aceasta însa, cumparatorul ar fi trebuit sa demonstreze ca intermediarul actionase cu rea-credinta.
„Instanta retine ca reclamantii nu au dovedit inducerea în eroare cu rea-credinta de catre pârât, respectiv ca acesta a cunoscut adevarata provenienta a autoturismului si cu buna stiinta a omis sa îi aduca la cunostinta acest aspect, cu scopul de a-i prejudicia pe reclamanti. Provocarea unei erori, fara rea-credinta, nu constituie dol (înselaciune, viclenie, n.r.), fiind necesara, asadar, dovedirea intentiei autorului dolului, proba ce nu a fost administrata în cauza, desi sarcina probei revenea reclamantilor”, au explicat judecatorii.
Acestia au respins cererea lui E.D., care a ramas cu paguba. Situatia ar putea fi schimbata la nivelul Tribunalului, E.D. facând apel împotriva sentintei initiale. Cazul a intrat pe rolul instantei superioare, urmând sa fie stabilit primul termen al procesului.