Alegoria structurata de Dickens în Marile Sperante devine, în acest punct, mai lizibila decât oriunde altundeva. La începutul modernitatii, el scrie despre un conflict literar incipient: cel dintre narator si pe autor. Naratorul se naste, nietzschean, din confuzie, pe când autorul moare, barthian, în limpezimea sa olimpiana. Sa admitem, un mesaj formidabil pentru prozatorii viitorului, disimulat într-o poveste melodramatica numai buna de citit copiilor seara înainte de culcare!
Povestea victorianului Charles Dickens din celebrul roman (hiper-ecranizat) Great Expectations/ Marile sperante, publicata initial în forma de foileton, în 1860, si mulata perfect pe tiparul melodramelor clasice, a emotionat atât de mult generatii întregi de cititori din lumea întreaga, încât receptarea sa critica a parut sa se opreasca, timp îndelungat, pe palierul strict narativ, refuzând sa desluseasca, dincolo de intriga romantica, ecuatia estetica foarte complexa, prefigurata revolutionar de autor pentru viitorul modern si chiar postmodern al genului epic. Triumful orfanului inocent asupra loviturilor date de o lume maligna si corupta a fost mai atragator, în exercitiul lecturii, decât metafora subterana a scriiturii, conform careia subiectivitatea umana modifica profund realitatea, plasând existenta noastra într-un decor fictional. Aceasta sugestie de subtilitate se realizeaza, în textul dickensian, prin urmarirea detaliata a felului mistificator în care un narator necreditabil (primul, poate, din literatura universala, în ordine cronologica, realmente autentic într-o astfel de postura) îsi reprezinta fenomenalitatile universului exterior. „Adevarurile” spatiului sau interior („adevaruri” ce trebuie întelese ca dorinte sublimate) au prioritate în fata realitatilor concrete din viata imediata si, ca atare, faptele propriu-zise intra într-un joc al impresiilor, al aparentelor si, nu în ultimul rând, al fictiunilor incontrolabile.
Protagonistul (Pip) are rolul naratorului deviationist, a carui „subiectivitate” înlocuieste „obiectivitatea” autorului omniscient traditional. El vede lumea printr-o lentila deformanta, asemenea orfanului lui Freud din Der Dichter und Phantasieren/ Creatia artistica si reveria diurna, adaptând situatiile în care se afla la dimensiunile procustiene ale „marilor” sale „sperante” ascunse. Îndragostit de Estella, Pip mizeaza pe talentul lui analitic si crede, neconditionat, ca domnisoara Havisham (mama adoptiva a fetei) a decis sa-i devina sponsor anonim, pentru a-i oferi o educatie si, implicit, un statut social – ambele indispensabile unui mariaj cu cineva din „clasa superpusa”. Acest comportament ramâne simptomatic pentru un personaj care respinge, subliminal, duritatea existentei si se complace într-o reconfortanta reverie autovalidata. Pip ajunge astfel sa rastoarne lumea cu susul în jos, sa proiecteze imaginile vietii într-o oglinda inversata si derutanta. Aparentele sunt interpretate ca realitate, iar realitatea ca aparenta. Singurul care-i observa maniera deviata de relationare cu alteritatea este juristul Jaggers, omul de încredere al domnisoarei Havisham si, totodata, administratorul micii averi primite de Pip de la binefacatorul necunoscut. Misteriosul domn îi spune eroului nostru, usor cinic, sa nu judece nimic dupa semne, ci doar dupa esente.
Pozitia privilegiata îi confera, clar, taciturnului avocat un aer de autoritate. Personajul sta în vârful piramidei textuale (precum autorul omniscient din romanul traditional), contemplând destinele eroilor si facând observatii arogante, de genul celei amintite. Statutul sau „narativ” contrasteaza, în mod absolut, cu cel al lui Pip – asezat, simbolic, la polul „epic” opus. Daca Pip, ca narator, se zbate, în mijlocul evenimentelor, sa descifreze lumea, esuând lamentabil prin excesul lui de subiectivitate, Jaggers, ca substitut de autor omniscient, priveste panoramic universul romanului si se detaseaza într-o obiectivitate sarcastica. Pip „nareaza” iluzii, în vreme ce Jaggers „studiaza” realitati. Cred ca alegoria structurata de Dickens în Marile Sperante devine, în acest punct, mai lizibila decât oriunde altundeva. La începutul modernitatii, el scrie despre un conflict literar incipient: cel dintre narator si pe autor. Naratorul se naste, nietzschean, din confuzie, pe când autorul moare, barthian, în limpezimea sa olimpiana. Sa admitem, un mesaj formidabil pentru prozatorii viitorului, disimulat într-o poveste melodramatica numai buna de citit copiilor seara înainte de culcare! Cred ca în acest punct marii scriitori – creatorii de capodopere carevasazica – se separa de scriitorii obisnuiti (indiscutabil talentati, la rându-le): în capacitatea de a revela mistere profunde, demne de initierile elenistice, în constructiile aparent banale (familiare tuturor la prima vedere), adica în forta de a aseza nespusul în spusele cele mai clare cu putinta.
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi