Pe 29 ianuarie, am trecut pe la ea. În ultimii ani, mai ales dupa ce trecuse de 90 de ani, îmi facusem un obicei de a o vizita lunar. În ciuda vârstei înaintate (96 de ani), îsi pastrase din agerimea de alta data, iar memoria o avea aproape intacta. De fiecare data o rugam sa-mi povesteasca prin câte si mai câte trecuse în lunga sa viata. Cel de-Al Doilea Razboi Mondial, instaurarea comunismului în România, satul cu oamenii si traditiile sale, munca la Cooperativa Agricola de Productie (CAP) alaturi de celelalte femei din mahala erau povestirile mele preferate.
Niciodata nu ma lasa sa plec cu mâna goala. Cernea câteva site de faina de popusoi, cata o sticla de bors acru, un cofaiel cu oua, uneori un pui, o butelcuta cu fraguta alba. A fost penultima oara când am stat de vorba cu bunica ca-n datile trecute. M-a condus cu mama pâna la poarta si mi-a spus, oarecum premonitoriu: „mai treci pe la noi, mai baiete, ma rog la tine!ˮ. Ultima noastra întâlnire avea sa prevesteasca suferinta petrecuta înainte de a trece dincolo.
Primele amintiri cu bunica le am înainte de a merge la scoala, de prin anii ‘80. Era o taranca frumoasa, sanatoasa si vrednica din satul Bohotin, de unde se pare ca provine celebra Busuioaca de Bohotin. Era domnisoara când a venit tavalugul celui de-al Doilea Razboi Mondial peste linistea casei parintilor ei din centrul satului Bohotin. Obisnuia sa ne povesteasca despre nemtii care se refugiau din calea învingatorilor, spasiti, ca vai-de-mama-lor. Despre rusi nu are vorbe bune: brutali, cotrobaiau peste tot dupa mâncare, bautura si fete. De frica lor a stat ascunsa cu zilele prin podul casei unor oameni inimosi, care locuiau departe de centrul satului, undeva sub un deal.
Tot de la bunica stiu si episodul tragic cu fetele învatatorului Strachinaru, care au fost împuscate în ureche pe motiv ca nu au accepat sa le necinsteasca rusii. Pe data de 5 noiembrie 2017, la Liceul „Lascar Rosetti” din Raducaneni, cu prilejul organizarii simpozionului „Lumina din spatele zidurilor” de catre Mitropolia Moldovei si Bucovinei, am avut bucuria sa-l ascult pe Constantin N. Strachinaru, unul dintre cei trei fii ai învatatorului Strachinaru, care a trecut prin iadul puscariilor comuniste, supravietuitor al fenomenului „Pitesti”. Bunica mi-a povestit câte a patimit aceasta familie de oameni cinstiti si cumsecade din satul ei.
În anii razboiului s-a îmbolnavit ca multi altii de tifos exantematic. Au pus-o într-o caruta alaturi de cei fara suflare. Noroc cu un medic tânar care a observat ca misca si a salvat-o. Când a izbucnit pandemia de Covid-19, bunica mergea pe 94 de ani. Suferintele nu o mai impresionau de fel. A fost o perioada neplacuta deoarece am trecut mai rar pe la tara. Stateam la departare, pe butucii din fata casei, la povesti, înconjurati de flori si verdeata. Nu suferea sa ne vada cu botnita (masca sanitara) pe fata. Bunica spunea ca „cine are zile traieste, cine nu, sa fie vrednic de pomenire”.
Chiar daca a trecut prin suferinte, nu s-a plâns niciodata. Într-un Ajun de An Nou, cu multa zapada si ger, pe când se îngâna ziua cu noaptea, am pornit cu uratul. Bunica mergea cu o nuielusa în urma mea sa ma pazeasca de câinii slobozi si sa ma îndrume spre casele gospodarilor stiuti ca fiind darnici cu uratorii. Pe derdelusul care ducea la casa unei rude, sturlubaticii de copii au turnat o galeata de apa sa faca ghetus pentru sanie. Acolo si-a rupt antebratul în doua locuri. Abia dupa Anul Nou a mers la spitalul din Raducaneni sa-i repare mâna doctorul Ciobanica. Multa durere a mai strâns în acele zile de sarbatoare, dar n-a scos o vorba, un scâncet, o lacrima. Asa a fost, asa a ramas pâna la sfârsit.
Odata, am întrebat-o de ce oare a tinut-o Bunul Dumnezeu îndelungata în zile. Milostenia a fost raspunsul ei. Daca a vazut un om care n-are ce mânca i-a pus în traista. Daca iarna a vazut ca nu iese fum din hogeacul unei gospodarii, l-a trimis pe bunelu sa duca un brat de lemne si sa-l lase pe prispa si tot asa. N-a fost om aflat în nevoie sau cu vreo întristare, care sa-i treaca pragul, si sa plece cu inima goala. Un blid de mâncare, un pahar de vin si o vorba buna se gaseau întotdeauna. Daca ar fi sa o caracterizez printr-un singur cuvânt, acela e „bunatateˮ.
Când venea vacanta de vara, ne adunam vreo sapte guri în jurul mamaligii: bunica, bunelu, bunita (mama ei) si vreo patru nepoti, ocazional eram chiar cinci sau sase nepoti. Nu stiu cum facea, dar nu se ridica nimeni flamând de la masa. Era harnica precum o albina. A facut claca la mai toate botezurile, cumatriile si praznicele din sat. Cu bucurie îsi împrumuta stergarele si laicerele pentru a decora locatia unde urma sa se desfasoare nunta sau botezul. Toata viata si-a câstigat pâinea cu bratele si picioarele. Vara era cu tagârta sub brat, cu sapa pe umar, robotind pe orgoarele confiscate/ nationalizate de comunisti si transformate în gospodarii agricole. Iarna o gaseai cu stativele de la razboiul de tesut, cu fuiorul sau cu ghergheful. Tesea, torcea, depana, croseta, cât era iarna de lunga.
Îi era drag când se trezea dimineata, atunci când mergea cu oamenii la truda ogorului, la ceasul prânzului, când se asezau toti gramada în jurul stergarelor întinse pe pamânt, pe care punea fiecare ce-avea de ale gurii: mamaliga taiata cu ata în forma crucii, turte pe plita, ceapa, fasole, cartofi, brânza, oua. Carnea era un lux, pentru zilele de sarbatoare, la praznicile împaratesti. Mâncau modest, dar cu pofta si cu multa voie buna. Se povestea, se faceau glume, se râdea cu pofta, apoi se sileau pentru treaba din partea a doua a zilei. Traiau în armonie, unii cu altii, cu dobitoacele din batatura, cu natura. De la bunica am învatat sa fiu cumsecade, milostiv, sa respect munca grea a oamenilor simpli de la tara.
Bunelu Chirila a participat la cel de-Al Doilea Razboi Mondial, luptând pe Frontul de Rasarit, împotriva sovieticilor. A fost luat prizonier si a stat patru ani în lagar la sovietici. Pe bunica a cunoscut-o la o întrunire politica. Bunelu era simpatizant al partidelor istorice si un monarhist convins. A fost un apropiat al preotului Petru Diaconu, parohul din satul Bohotin, care a facut puscarie politica pe vremea comunismului. Pentru participarea sa la razboiul împotriva sovieticilor si din cauza simpatiilor sale politice, bunelu Chirila a avut de suferit înainte de 1990. Securistii si militienii îl convocau din când în cand la sediul Militiei din Raducaneni sa-i mai traga câte-un toc de bataie, reamintindu-i despre simpatiile politice din trecut.
În cei 96 de ani de viata a vazut si a trecut prin multe. Din perioada interbelica, a trecut prin comunism cu ororile sale, apoi prin tranzitia postcomunista spre noul capitalism românesc. Despre mai marii oraselor si satelor spunea ca sunt niste nebuni, pe care nu-i intereseaza nevoile celor de jos. Adesea îmi spunea ca lumea s-a schimbat mult, chiar si Bohotinul sau. Oamenii s-au rarit, copii nu prea mai vezi, de traditiile si sarbatorile de alta data nu se mai tine cont. Bunica a fost legatura mea cu o lume pe cale sa apuna. Datorita bunicilor de la Bohotin pot sa spun fara tagada ca am avut o copilarie frumoasa. Si nu-i putin lucru sa ai amintiri, sa ai despre ce povesti!
Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Directia Judeteana de Statistica Iasi si lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice a Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi