Luna trecuta s-a împlinit un veac de la nasterea lui Marin Preda, prilej cu care criticii literari si câtiva oameni de cultura au simtit nevoia unor evocari. Pentru mine ca istoric, la sugestia profesorului Florin Müller, a fost mai degraba un îndemn la revizitarea unor teme legate de un trecut controversat si mereu surprinzator înfiletate în cartile marelui prozator.
Ezit sa spun ca Marin Preda a fost cel mai important prozator postbelic. Nu numai pentru ca, în topul subiectiv al preferintelor personale îl pun pe primul loc pe Petru Popescu (cu ale sale occidentalizate romane „Dulce ca mierea e glontul patriei” si „Prins”), ci si pentru ca, la vremea respectiva, mi-a placut, mai mult decât proza lui Preda, trilogia lui Nicolae Breban de dinainte de a deveni ilizibil, începuta cu „Îngerul de ghips” si finalizata cu „Don Juan” având ca bijuterie a coroanei tulburatorul roman „Bunavestire” care a stârnit atâta vâlva în provinciala lume literara româneasca. Am citit în epoca, curios si surprins, „Cel mai iubit dintre pamânteni”, roman complex care, spre deosebire de frisoanele chibitilor literari, nu mi s-a parut deloc curajos în contextul în care dezvaluirile despre „obsedatul deceniu” erau cu voie de la politie si îi conveneau de minune Olteanului Nepereche din Scornicesti. Cum „Morometii” era lectura obligatorie la scoala n-am citit-o si, declar cu mâna pe inima, singura carte a lui Preda pe care am devorat-o cu nesat literar si interes istoric a fost „Viata ca o prada”, o remarcabila sinteza de fictiune si memorie, tema de interes care începuse sa înmugureasca în mintea mea.
Eram spre finalul liceului când a survenit tragicul accident de la Mogosoaia si tin minte perfect ca faceam practica de steno-dactilografie la Liceul Economic de pe Sararie (singurul care avea clasa cu masini de scris!) când Mona Paiu (azi Antohi) ne-a adus vestea aflata de la tatal ei, distins teatrolog si jurnalist cultural, care conducea atunci sectia culturala de la Radio Iasi. Tot atunci am aflat si cauza reala1 a mortii, învelita apoi în abracadabrante teorii ale conspiratiei dupa o veche si obositoare traditie locala. În ciuda unei opere deja consistente la 58 de ani, frânta tragic exact într-un moment când ar fi urmat, probabil, alte reusite literare, memoria lui Marin Preda s-a decolorat treptat, doar unele obligatii scolare si capodopera lui Stere Gulea mai tinând-o în atentia plictisita a publicului cel putin în perioada postcomunista, public din ce în ce mai putin deprins cu cazna cititului si, cum spuneam, mai interesat de subiectele de tabloid în ceea ce îl privea pe autor. Centenarul din acest an ar fi fost o buna ocazie de recitire fara filtre ideologice si prejudecati.
E deja un cliseu ca „Delirul” e cea mai slaba carte a sa si ca a facut acolo, în 1975, o apologie a Maresalului Antonescu care a servit de minune strategiei de reabilitare tacita a acestuia de catre propaganda ceausista. Si eu am crezut asta, dar acum m-am apucat de recitit. Si imediat dupa ce am terminat „neterminatul” roman amintit am reluat „Viata ca o prada” ca sa ma dumiresc mai bine asupra modului personal în care Marin Preda citeste un eveniment caruia i-a fost martor: rebeliunea legionara si înabusirea ei de catre armata, la ordinul lui Ion Antonescu, cel care le fusese „Führer” si „tovaras de drum” din septembrie ’40 pâna în ianuarie ’41. Astazi stim, desigur, ca reprimarea încercarii de lovitura de stat data de fostii sai camarazi nu-l spala pe autopropusul maresal de vinile istorice pe care le are, iar faptul ca a ramas „doar” hitlerist nu si legionar nu schimba cu mult datele problemei. Însa în romanul lui Marin Preda nu e vorba despre asta, ci, ca în toate scrierile sale, de o retraire prin fictiune a experientelor personale. La el, fictiunea nu e un simplu joc al arhitecturii romanesti (desi era obsedat de tehnica de scriere si re-scriere si facea multiple corecturi asupra manuscrisului), ci un instrument al aflarii adevarului, o sonda în orizontul memoriei prin care încearca descifrarea sensurilor autentice. De aceea, tot ce a scris Preda este o introspectie, iar tehnicile narative de constructie a intrigii si a personajelor (spre exemplu, cât din autenticul sau tata, Tudor Calarasu, este cu adevarat în Ilie Moromete2?) sunt doar instrumente de lucru. Pentru mine, „Monserul” (cum era alintat slugarnic de anturaj plecând de la automatismul sau de adresare) a fost tot timpul sub fascinatia irepresibila a introspectiei si aici vad eu cheia de întelegere atât a lui, cât si a literaturii sale. „Marele Singuratic”, cum singur s-a autofictionalizat, a fost un om care a purtat povara lumii sale interioare si a întrebarilor chinuitoare despre sensul vietii carora se straduia sa le dea raspuns prin carti. Dincolo de aparentul sau autism era de o curiozitate intelectuala nesatioasa si, da, un om extrem de inteligent si cult, la curent cu autorii si temele fierbinti, contemporane, din literatura, istorie, filosofie si politica. Cu toate astea, a ramas înca nedeslusit – cel putin pentru mine! – raportul pe care l-a întretinut cu politica timpului.
A trait, adolescent fiind, în boarea parlamentarismului interbelic, a vazut regimul autoritarist al lui Carol al II-lea si, dupa venirea la Bucuresti, ascensiunea si decaderea Garzii de Fier, dictatura fascista a lui Ion Antonescu – în timpul caruia a facut si armata, regimul criminal sovietic, teroarea politica dejista, falsa deschidere a „primaverii” saizecioptiste si ascensiuea national-comunismului lui Ceausescu. A scris el dupa comanda regimului sau nu? Când ia, în 1956, Premiul de Stat pentru primul volum din „Morometii” devine nu numai un om bogat (valoarea premiului, 50.000 lei, fiind salariul pe multi ani al unui muncitor!), ci si un reper ideologic, romanul fiind ani la rând subiect de examene de admitere si analize politice pentru ca dezvaluia exploatarea taranilor în regimul burghezo-mosieresc. Când, în volumul secund din „Morometii”, mai mârâie asupra colectivizarii din timpul lui Dej, editia a III-a, revazuta si adaugita, ia si ea, în 1972, Premiul Uniunii Scriitorilor. Era un timp atunci când era deja director de editura, vedeta literara si personaj public respectat. Faptul ca în romane prezenta chestiuni politice fierbinti doar în acord cu politica lui Ceausescu e o tema de analiza detaliata pe care nu o pot întreprinde aici. Oricum, schimbarea de perspectiva asupra lui Antonescu are, în economia romanului de dragoste „Delirul”, o pondere neînsemnata, dar ea a cazut minunat pe tema noua de propaganda a regimului în care proaspatul ales presedinte de republica începe sa se transforme si el în Führer (Iubitul Conducator!) si, cu aceasta ocazie, se da ordinul pe unitate ca Antonescu sa fie, subtil, reabilitat. A stiut Preda asta si, genial, le-a luat fata tuturor lingailor de partid? Greu de spus. Oricum, recitind astazi, cele scrise atunci (1974-1976) despre Maresal si Garda e limpede, pentru mine, ca a avut acces la documente secrete bine dosite în arhive despre acele evenimente, altele decât cele folosite în naratiunea oficiala publicata de Aurel Simion. Continui sa cred ca e mai plauzibila replica lui Ceausescu data lui Eugen Barbu, venit cu pâra („Ce dracu vrei sa-i fac eu lui Marin Preda”), decât aceea, post-factum, inventata vesel de autorii anonimi ai textului din Wikipedia („Tovarase Ceausescu, eu ma sinucid daca revenim la realismul socialist!”). Cert este ca, scriind despre Antonescu si criticând acerb „obsedantul deceniu”, nu-l deranja pe dictatorul comunist. Dimpotriva!
Cât despre voluminosul sau dosar de urmarire de la Securitate, unde aproape toti cei care-i pupau mâna, lingusindu-l gros, se harniceau la turnatorii zilnice sau saptamânale, lucrurile stau foarte simplu: forta romanelor lui era prea mare, iar notorietatea imposibil de sters. E posibil ca Ceausescu sa-l fi simpatizat si datorita originii sale (ca de citit nu citea decât rapoartele de pe biroul lui!), dar cred ca stia foarte limpede ca influenta lui Marin Preda asupra publicului era imensa în acele timpuri si îl tinea preventiv sub observatie ca sa nu derapeze ideologic. Însa pozitia în nomenclatura (membru al Marii Adunari Nationale), directiune celei mai importante edituri literare, tirajele uriase si, pe cale consecinta, bani cu nemiluita, casele de creatie si libertatea la plimbari externe arata toate, cumulat, ca era un privilegiat al regimului si ca nu ar fi avut absolut niciun rost eliminarea lui.
Cât îi pasa „Marelui Singuratic” de toate astea (amoruri, bani, privilegii, calatorii, whisky etc., etc.) e foarte greu de spus. E sigur însa ca, daca ar fi trait, „Monserul” ar fi scris adevaratul, zguduitorul, roman al „Epocii Ceausescu” spre deosebire de dejectiile scandaloase ale vechilor slugi ceausiste: Dumitru Popescu si Titus Popovici.
1 O reamintesc doar din scrupul istoric pentru posibilii cititori tineri care ar putea fi interesati: aflat într-o stare accentuata de depresie, Marin Preda folosea alcoolul ca solutie de atenuare a angoaselor. Fiind directorul Editurii „Cartea Româneasca”, cea mai prestigioasa editura de literatura a timpului, îi era mereu oferit alcool de catre cohortele de aspiranti sau de literati care încercau sa îi intre pe sub piele. În fatidica zi de 15 mai 1980, Mircea Dinescu l-a facut sa bea o sticla de whisky la Restaurantul Scriitorilor, iar atunci când a ajuns la Casa de Creatie a Uniunii Scriitorilor de la Mogosoaia, lânga Bucuresti, unde mergea sa scrie, a nimerit peste o aniversare în toi unde a baut vodca. Retras noaptea târziu în dormitor, a intrat în coma etilica si s-a înecat cu voma regurgitata în somn, murind sufocat.
2 Scrisorile tatalui si amintirile din dialogul cu Florin Mugur putând fi un minunat punct de plecare într-o astfel de analiza.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor