E regionarea poloneza un model de bune practici?
În discursul public despre regionalizare apare cel mai adesea invocat ca posibila cale de urmat modelul polonez. E o pista falsa, atât timp cât unitatea de holon a regionalizarii românesti ramâne judetul, dupa cum am mentionat, în timp ce în Polonia a fost organizarea teritoriala inferioara scalar – powiat-ul (LAU1). Acest fapt înseamna ca regionalizarea poloneza a fost o actiune de mare finete teritoriala, în timp ce abordarea româneasca va fi mai rudimentara.
Reforma administrativa poloneza (26 noiembrie 2005) a fost una radicala. Dintre gridurile administrative anterioare, doar organizarea locala de tip LAU2 (gmina – comuna) s-a conservat. Din punctul de vedere al administratiei au fost înfiintate doua niveluri noi – unul regional (NUTS2), al noilor voievodate, entitati ce au preluat denumirea vechiului nivel NUTS3 si unul local, al powiaturilor (LAU1), acesta din urma grupând mai multe gmina si preluând o buna parte a competentelor administrative ale NUTS3 (vechile voievodate). Vechile voievodate au disparut, iar nivelul NUTS3 a fost profund reorganizat. Acestea au fost construite în alte configuratii, într-o logica spatiala care sprijina proiectul regional. Înainte de reforma administrativa au fost 44 de vechi voievodate, ce au devenit podregiony (subregiuni) în noua configuratie NUTS 3. Numarul si limitele lor au suferit schimbari radicale în timp (45, apoi 66 de voievodate în 2008 si 73 în prezent). Din perspectiva administrativa, au fost delestate de cea mai mare parte a functiilor teritoriale, ce se regasesc acum la nivelul administrativ NUTS2 si LAU1.
De mentionat ca în intervalul în care au functionat noile voievodate, din Mazovia (voievodatul Capitalei) s-au separat în 2018 doua entitati NUTS 2: zona metropolitana a Varsoviei si restul regiunii mazoviene. Aceasta noua reconfigurare s-a realizat în scopul adaptarii teritorial-statistice a Poloniei în ceea ce priveste utilizarea fondurilor europene. În continuare, Varsovia a ramas resedinta voievodatului, ce a glisat din punctul de vedere teritorial-statistic catre nivelul NUTS1 (al macroregiunilor).
Cu cât coborâm la scari inferioare, teritoriile devin din ce în ce mai omogene din punct de vedere fizico-geografic, al vectorilor de polarizare urbana si din perspectiva identitara. Nivelurile scalare inferioare reclama un tip de guvernanta locala specific. Polonia a înteles extrem de bine acest lucru, alcatuind powiat-uri – echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativa a României, respectiv a Moldovei – urbane, ce înglobeaza o singura gmina urbana (nivelul LAU2 polonez – echivalentul comunelor, oraselor sau municipiilor) de dimensiuni mari sau medii (toate au în prezent peste 40.000 de locuitori), powiat-uri periurbane, ce grupeaza gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor orase si powiat-urile predominant rurale, ce grupeaza gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mica, situate la o distanta ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativa de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de baza ale proiectului regionalizarii în Polonia.
Teoretic, regionalizarea poloneza a avut de întâmpinat mai multe probleme decât ar fi trebuit sa întâmpine regionalizarea României. De ce? Pentru ca majoritatea vechilor teritorialitati au fost anihilate de tectonica, deopotriva geopolitica si teritoriala, din perioadele moderna si contemporana. Disparitia Poloniei ca stat, apoi reaparitia sa si, în ultima instanta, glisarea teritoriala catre vest, la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial, au creat fracturi la nivelul teritoriilor regionale. Cea mai apropiata geometrie regionala actuala de geometria anterioara disparitiei Poloniei ca stat e cea a regiunii Wielkopolska, centrata pe Poznan. Restul regiunilor prezinta abateri, mai mari sau mai mici de la geometriile anterioare. Dar marele avantaj al regionalizarii Poloniei, pe lânga lipsa discontinuitatilor spatiale induse de barierele geografice, a fost multicentrismul sistemului urban. Structura sa actuala se datoreaza si experimentarii cu un oarecare succes a teoriei polilor de crestere catre finalul anilor ’60, gratie economistului Antoni Kukliński. Aplicarea unui model de interactiune spatiala la nivelul LAU1 (powiat) confirma ca marea majoritate a regiunilor sunt construite pe marile centralitati urbane.
Însa putem remarca si câteva regiuni neperformante: Lubuskie, Opole, Subcarpatia sau Kielce. Toate aceste entitati sunt teritorii interstitiale, fara o consistenta identitara puternica, aflate sub incidenta unor centralitati superioare, situate în exteriorul limitelor administrative. Capitalele acestora au dimensiuni mai modeste (între 125 si 200.000 de locuitori) si au generat aglomeratii urbane cu o talie medie (160-300.000 de locuitori), situate în sistemul urban polonez pe nivelul tertiar, dupa capitala si metropolele regionale consolidate sau aflate în emergenta. Sunt mai putin stabile din perspectiva demografica, iar din punctul de vedere al PIB-ului pot fi considerate insule de saracie în raport cu vecinatatile. (Pe saptamâna viitoare)
George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi