De ce nu a obtinut, pâna acum, ce dorea? Pentru ca Occidentul a reactionat neasteptat de intransigent si unit la pretentiile sale. Fisurile pe care Putin le preconiza nu s-au produs (înca). Mai mult, amenintarile par sa fi avut efectul contrar.
Ce a vrut Putin sa obtina? Garantii din partea NATO – în subsidiar din partea Occidentului – ca lasa Ucraina în zona din influenta a Rusiei. În paralel, o lesa mai strânsa de gâtul Belarusului, o verificare în teren ca regimul de la Minsk latra la ordinele Kremlinului.
De ce acum? Pentru ca, în teoria militara, înaintarea pe timp de iarna, pe un sol înghetat, se face mai rapid, deci amenintarea unei invazii pare mai credibila. Pentru ca Occidentul – si nu numai – se afla în perioada de convalescenta, abia asteapta primavara sa traga aer în piept dupa doi ani de pandemie. Care pandemie a provocat tensiuni sociale în toate tarile cu democratii solide, peste care taciuni Rusia a turnat gaz, prin propaganda si dezinformare. Pentru ca, apropo de gaz, economiile europene sunt afectate de o criza energetica majora, deci mai sensibile la santajul practicat iarna de iarna de Moscova. Pentru ca la Washington si Berlin s-au instalat guverne „socialiste”, „fricoase” (urla trollii rusi, deghizati în conservatori), chipurile mai predispuse la compromis cu Moscova. Pentru ca Biden e un „batrân, incoerent si senil”, Scholz nu are „statura” lui Merkel, Macron e cu gândul la alegeri, iar Johnson e mai contestat ca oricând la Londra. Pentru ca Turcia a cumparat armament rusesc, Polonia si Ungaria duc un razboi cu Bruxelles-ul, iar interesele Chinei sunt, pe alocuri, convergente cu cele ale Rusiei. Pentru ca intellingence-ul american îsi linge ranile dupa ce a pariat gresit pe rezistenta regimului instalat la Kabul în fata talibanilor. Pentru ca Putin a ajuns la vârsta la care nu-si mai permite strategii pe termen lung, nu mai are rabdare pentru interminabile partide de sah, în care sa ciuguleasca ici si colo câte un pion. Trebuia sa puna mâna pe Regina.
Ce a obtinut pâna acum? Senzatia ca, într-adevar, poate conta pe Belarus. Ramâne de vazut, în masura în care trupele rusesti îsi continua sederea la nord de Ucraina, cât va mai rabda Lukashenko umilinta de a fi tratat ca un servitor pe propria-i feuda.
Unii vor spune ca a obtinut Donetkul si Luhanskul, dar nu-i chiar asa. Putin controla de facto cele doua regiuni. De iure (vorba vine, Rusia si dreptul international…) le putea recunoste independenta fara sa trimita tancuri la granita si, ideal, într-un context mai favorabil. Imaginati-va milioane de occidentali vara, pe sezlong la mare, cu telefonul în mâna. Ar fi dat cineva click pe o stire cum ca „Rusia a recunoscut independenta regiunilor Donetk si Luhansk”? Foarte putini, iar asta s-ar fi tradus printr-o lipsa a presiunii publice pe guverne de a impune sanctiuni dure Moscovei. Donetkul si Luhanskul nu faceau parte din planurile principale de „atac”. Era doar solutia de rezerva, costisitoare, care sa fardeze un eventual esec.
Unii spun ca Putin a obtinut totusi ceva, a aratat ca Rusia ramâne un jucator important, de temut, pe scena internationala. Pai era un jucator de temut si înainte pentru ca are bomba atomica, la fel cum grasul de la Phenian e un jucator de care trebuie sa se tina cont. Dar de când a masat trupe la granita cu Ucraina, lui Putin nu i s-a umflat niciun biceps, ci doar venele de la gât.
De ce nu a obtinut, pâna acum, ce dorea? Pentru ca Occidentul a reactionat neasteptat de intransigent si unit la pretentiile sale. Fisurile pe care Putin le preconiza nu s-au produs (înca). Mai mult, amenintarile par sa fi avut efectul contrar. Marea Britanie s-a comportat de parca n-a parasit niciodata UE, radiind investitiile Moscovei în Brexit. Orban si Erdogan s-au repliat sub steagurile NATO, constienti ca o Rusie scapata de sub control e mai periculoasa decât liberalismul „decadent” propovâduit în vest. Pâna si China a anuntat ca „suveranitatea, independenta si integritatea teritoriala a oricarei tari ar trebui respectate”.
Ce mai poate sa faca? Sa continue sahul etern, cu trupele desfasurate la granita Ucrainei, asteptând ca undeva, în reactia Occidentului, sa se produca fisura. O varianta costisitoare, unde mai pui ca pamântul usor usor se dezgheata. Sa mute presiune militara în alte zone cu conflicte înghetate pentru a sugera ca detine controlul jocului, ca totul face parte dintr-o strategie, bla, bla, bla. De fapt, sa întinda mâna pentru o remiza, desi piesele de pe tabla arata clar ca a pierdut. Sa prezinte independenta celor doua regiuni separatiste ca pe o victorie. Un PR care poate da roade acasa, dar care în plan extern (inclusiv în republicile satelit Moscovei) va fi perceput ca o dovada de slabiciune si incoerenta strategica. Sa îsi piarda discernamântul – daca îl mai are – si sa arunce Europa, cu Rusia si Ucraina cu tot, în cel mai negru cosmar de la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Mai are discernamânt? E întrebarea pe care si-o pun serviciile de informatii de pe tot globul, inclusiv cele de la Moscova.