Templele le-au fost distruse, zeii au fost exileti, aurul le-a fost jefuit. Dar un lucru nu au putut distruge conchistadorii: puterea incasilor de a supravietui. Cu alte cuvinte, incasii au iesit din istorie pentru a ramâne în istorie. Iar aici, la Cuzco, ei reprezinta azi 90- din populatie. Dar nici zeii nu au fost întru totul exilati, asa cum au crezut spaniolii, proba ca acestia sunt mai tari decât vremurile, iar memoria mai profunda decât istoria.
Înainte ca spaniolii sa îsi impuna propria lor logica a istoriei asupra incasilor, mitul era mai tare decât istoria. Mitologia incasa ne spune ca doua divinitati ancestrale – Manco Capac si Mama Ocllo – s-au ivit din lacul Titicaca, au migrat spre inima Anzilor, si într-o vale delimitata de râurile Saphi si Tullumaya, au înaltat cetatea Cuzco, care în limba quechua înseamna „buricul universului”. Cuceritorii au gasit o populatie straveche, numita Killki, care stapânea o tehnica unica de prelucrare a andezitului, din care vor fi construite templele si palatele capitalei. A durat doua secole pâna când imperiul incas s-a extins, devenind cea mai importanta forta politica si militara din America precolumbiana. Cetatea a fost construita în forma unei pume – animalul sacru al incasilor. Capul pumei era templul de la Sacsayhuaman, iar coada era la Pumapunku. Coricancha (templul soarelui) era spatele pumei, în vreme ce Huancapata era piata de ceremonii (azi Plaza de Armas) si simboliza inima pumei.
Citadela parea inexpugnabila. Si asa a fost pâna în ziua de 8 mai 1535, când Francisco Pizzaro, însotit de cei patru frati ai sai, de 180 de marinari si 37 de cai a ajuns la Cuzco. În mitologia milenarista incasa, Salvatorul trebuia sa fie un om alb. Daca la aceasta adaugam înaltimea neobisnuita a conchistadorilor si armele lor stralucitoare, avem câteva ingrediente pentru a întelege de ce împaratul Atahualpa i-a primit prietenos pe emisarii conchistadorului. De aceea au si venit neînarmati. Naivitatea fatala! Spaniolii i-au macelarit pe însotitorii împaratului, iar pe acesta l-au luat ostatic, au negociat o recompensa uriasa pentru eliberare, dupa care l-au ucis. Astazi mai toata lumea stie de ispravile lui Pizzaro, care la 1510 era primul european care descoperea Pacificul, iar în urmatorii 25 de ani avea sa aduca sub stapânirea Coroanei Spaniei cel mai vestit si mai bogat imperiu din America. Putini mai stiu numele învinsului. Vae victis! Iar aceasta întareste convingere acelor multi, ca istoria e scrisa de învingatori cu sângele celor învinsi. Exista însasi o judecata divina, pe care istoricii moderni o ignora de regula, privilegiind logica pozitivista a bataliei pentru putere. Pizzarro avea sa fie asasinat în anul 1535, în noua sa capitala Lima, de câtiva spanioli pe care îi tradase. O soarta asemanatoare au avut si fratii sai însotitori în expeditie, Gonzalo si Hernando. Împartirea prazii a devenit un pretext diabolic de discordie între învingatori. Gonzalo a fost executat în anul 1548, dupa ce a intrat în conflict cu viceregele Perului, iar Heranndo avea sa fie capturat la Cuzco de un alt conchistador, Diego de Almagro, murind în cele din urma în Spania, dupa 20 de ani de temnita. Rasplata divina, ar spune crestinii cu frica de Dumnezeu. Simpla întâmplare, ar spune un istoric modern, doldora de învatatura, dar eliptic de credinta, pentru care Dumnezeu a fost demult evacuat din istorie. Nu e mai putin adevarat însa ca imperiul incasilor era subminat de lupte dinastice, care au facilitat misiunea lui Pizzarro.
Când în fata ochilor acestuia a aparut superba capitala Cuzco, privelistea a depasit imaginatia cuceritorului însetat de glorie si aur. Templul era acoperit cu aur, iar în gradina palatului reprezentarile porumbului erau mestejugite din aur încrustrat cu pietre pretioase. Totul a fost jefuit în cel mai scurt timp. Iar ca semn ca istoria incasilor s-a încheiat, peste ruinele celebrului templu Coricancha, conchistadorii au înaltat Iglesia de Santo Domingo, o capodopera a barocului spaniol. Din celebrul Templu al Soarelui au mai ramas doar zidurile de andezit, prea trainice pentru a fi demolate. Trainicia acestora a salvat de la distrugere si impresionantul ansamblu de la Sacsayhuaman, dominând o colina înalta, de pe care ti se înfatiseaza cea mai impresionanta imagine a fostei capitale.
Daca istoria învingatorilor a dominat timp îndelungat imaginatia oamenilor si preocuparile istoricilor, cea a învinsilor si-a facut loc mult mai târziu si anevoios. Doar cuceritorii scriu istoria, nu-i asa! Vedem aceasta si în tentatia cuceritorilor rusi de azi de a rastalmaci istoria si identitatea poporului ucrainean. Nimic nou sub soare, cum s-ar spune. Asa au lucrat mereu cuceritorii. Dar tot istoria ne mai spune ca nici ei nu sunt eterni si cu atât mai putin infailibili. Dupa dobândirea independentei, acum aproape doua secole, popoarele Americii Latine si-au recuperat istoria. Iar în aceasta materie a contat faptul ca incasii si-au aparat identitatea culturala, mimând adesea supunerea fata de stapâni. Strategia supunerii aparente, cum ar spune antropologii. Templele le-au fost distruse, zeii au fost exileti, aurul le-a fost jefuit. Dar un lucru nu au putut distruge conchistadorii: puterea incasilor de a supravietui. Cu alte cuvinte, incasii au iesit din istorie pentru a ramâne în istorie. Iar aici, la Cuzco, ei reprezinta azi 90- din populatie. Dar nici zeii nu au fost întru totul exilati, asa cum au crezut spaniolii, proba ca acestia sunt mai tari decât vremurile, iar memoria mai profunda decât istoria.
Mihai Dorin este istoric si publicist