Pica a fost unica. Poate sa se dea de acum înainte de trei ori peste cap hazardul ca nu va mai putea aduce pe lume o alta Pica. Pe lumea asta nu exista nici clipe, nici fiinte identice. Totul curge, cum curge acum si Pica, înaltându-se spre un cer care va avea de acum înainte forma sa.
O mâna de om. Ba nu, o mâna de catel.
Nu, nu de catel, ci de catelusa: Pica.
Era de marimea unui pisoias, care abia a facut ochi, dar câta dârzenie! Si ce caracter! Avea un auz atât de ascutit, încât ne simtea pasii înca de cum traversam linia de tramvai, îndreptându-ne spre Piata Chirila. Ne întâmpina de la poarta, în sezonul cald, latrând de bucurie si topaind în doua labe sau învârtindu-se în jurul cozii. Iarna ne astepta la usa, apoi intra din nou, mârâind ca sa n-o dam afara, sub calorifer.
Era prietena cu toate pisicile din casa, mai putin cu cele straine ce escaladau gardul. Pe acestea le latra de mama focului, gata-gata sa le sfâsie în bucati.
Nu suporta toamna nici frunzele pe care vântul le împrastia prin curte, nici fluturii nocturni, nici turturelele, nici stelele ce rasareau noaptea pe cer.
Aduna din curte toate oasele si toate hârtiile depozitându-le în cusca ei. Aduna si jucariile lui Celsius. Era de-o lacomie fara seaman. Si de o dragalasenie iesita din comun. Voia sa fie prezenta peste tot. Daca trecea prin fata gardului un câine de zece sau de douazeci de ori mai mare decât ea, dadea sa se repeada la gâtul lui.
Uneori dormea singura, alteori dormea cu Masa, la care mârâia prin somn.
Pica – un fel de pinscher pitic, desigur fara pedigriul care s-o înnobileze. Numai ca pentru noi însa lipsa marcii a reprezentat un adaos de noblete si afectiune.
Precizez ca pinscherul pitic, înainte de a deveni king of the toys pentru lorzi si pentru doamnele cochete, a fost creat de catre nemti, în urma cu 300 de ani prin încrusirea mai multor rase canine, având un nobil scop, acela de-a stârpi soarecii si sobolanii din grajdurile nobiliare. Apoi, din pricina dragalaseniei, pinscherii s-au mutat din grajduri în saloane, rasfatându-se în poalele si în posetele doamnelor, astfel ca sobolanii au continuat sa se înmulteasca, invadând în vremea molimelor palatele regale si catedralele gotice, adapostindu-se chiar si în tuburile orgilor lui Bach.
Pica mostenise multe calitati specifice rasei sale. Era plina de viata, jucausa, si de o inteligenta diabolica. Uneori latra excesiv la orice fleac, semanând cumva cu o nota discordanta ce fuge învârtindu-se pe portativ. Alteori, tacea mâlc, tresarind usor prin somn.
Desi au trecut 300 de ani de la crearea rasei sale, Pica nu si-a tradat instinctul. Nu a avut sansa sa alerge dupa sobolanii din grajdurile împaratesti, dar a luptat cu un sobolan venit din Piata Chirila, pe care l-a ucis si ni l-a pus pe pragul usii. A fost rasplatita pe masura. În schimbul sobolanului, a primit un os mai mare decât ea.
Saraca Pica!
Pica a fost unica. Poate sa se dea de acum înainte de trei ori peste cap hazardul ca nu va mai putea aduce pe lume o alta Pica. Pe lumea asta nu exista nici clipe, nici fiinte identice. Totul curge, cum curge acum si Pica, înaltându-se spre un cer care va avea de acum înainte forma sa.
Ieri a fost o zi neagra pentru Pica.
Degeaba am dus-o la un cabinetul veterinar din zona. Veterinarii ne-au tinut o polologhie lunga cât o zi de post, aratându-si în acest mod lipsa de scrupule si de credinta. Desi polologhia lor suna a gol, am ascultat-o pâna la capat. Ba mai mult decât atât, am admirat si expozitia de diplome si de participari la conferinte nationale si internationale a doamnelor veterinar. Diplomele fusesera expuse pe pereti tocmai pentru a impresiona vizitatorii. Nu stiu daca pe mine diplomele m-au impresionat sau nu, dar pe Pica, sigur, nu. Privindu-le, ea si-a dat seama ca atât diplomele, cât si polologhia aveau drept scop umflarea notei de plata. Si faptul acesta nu i-a prea placut, caci Pica a mârâit, dezvelindu-si usor coltii. Catelusa îsi apara astfel stapânii nu numai de intrusi, ci si de spiritele rele. Saracuta de ea si-a dat seama ca boala ei se va transforma într-un fel de os de ros pentru medicii veterinari. Daca ar fi putut, ne-ar fi spus ce-o sa se întâmple. Dar fiindca noi nu-i întelegeam limbajul, s-a resemnat, sprijinindu-si boticul de bolul de faianta.
Pica stia din propria-i experienta ca nu toti medicii sunt la fel. Unii au suflet, altii n-au. Unii iubesc cateii, altii doar banii pe care-i scot de pe urma lor. Pica a amusinat aerul si trupusorul ei slabit de boala s-a înfiorat. Aerul miroase urât. Înfiorându-se, a încercat sa descopere în el si alte mirosuri amestecate cu sentimente omenesti. N-a descoperit decât autosuficienta si nepasare. Aici veterinarii îsi faceau meseria ca si cum ar fi fost nu medici, ci hingheri. Privindu-i cu ochi tulburi, Pica si-a adus aminte de perioada sa de glorie când fusese lasata la o clinica veterinara, aflata departe de casa ei. Acolo si profesorii, si studentii de la Agronomie o rasfatau. Dimineata, Pica, alaturi de alti doi câini de talie mai mare, alergau pe banda rulanta, acompaniati de muzica lui Mozart. Pica se împrietenise cu cei doi câini, care o adulau si ei. Mozart, desigur, nu era pe gustul lor, dar de dragul Picai cei doi dulai nu-si aratau aversiunea fata de muzica lui Mozart decât târziu noaptea, când latrau la luna plina. Uneori latrau si la cea noua. Si mai era acolo si o domnisoara medic, care o rasfatase atât de mult pe Pica, încât Pica se transformase într-o vedeta.
Acum amusinând aerul din jur, Pica simtea dispret si umilinta. Doamnele veterinar stiau ca Pica nu mai are sanse sa traiasca, asta o simtea si ea, dar voiau sa stoarca bani de pe urma bolii sale. De aceea se aratau a fi atât de amabile cu stapânii, iar stapânii aproape lacrimau. Însa Pica stia ca fiecare lacrima varsata se va adauga la nota de plata, umflata ca o punga golita de gogosi. Doamnele veterinar i-au luat sânge pentru analize, au anesteziat-o si i-au facut tomografie, desi stiau dinainte ca orice analiza e de prisos. Daca ar fi putut Pica si-ar fi aparat stapânii ca sa nu fie jecmaniti, dar în urma injectiilor trupusorul ei fu cuprins de somnolenta. Acum aproape ca nu-i mai pasa nici de sanatatea ei, nici de altceva. Pica îi avertizase de atâtea si atâtea ori. Îi avertiza si acum, închizându-si si deschizându-si ochi, si scotând un mârâit. Dar stapânii n-o ascultau.
Pica s-a mai rugat de stapâni s-o bage înapoi în cuscuta în care au adus-o si s-o ia acasa. Stapânii însa nu au ascultat-o nici de data asta, ci au lasat-o acolo, pe masa, la cabinet, în timp ce doamna veterinar decupându-i cu un aparat de ras electric parul de pe o labuta se pregatea s-o puna sub perfuzii.
„Frectii la picior de lemn, si-a spus Pica. Perfuziile astea n-o sa ma ajute la nimic, ba dimpotriva, simt ca o sa-mi scurteze si orele pe care le mai am de trait. As vrea sa-mi dau sufletul la mine acasa, la bucatarie sau pe hol, sub calorifer. Acolo e un loc gol, un fel de pâlnie muzicala, ce leaga lumea aceasta de lumea de apoi. Acolo poti sa-ti lepezi sufletul mult mai usor…”
Dar stapânii nu i-au auzit oftatul, iar Pica a ramas pe masa placata cu fainuta, cazând într-o stare de prostratie.
Nu stie daca doamnele i-au facut sau nu perfuzie. Gândurile sale zburau acum în alta parte. Timp de doua ore, cât a petrecut la cabinet au fost cele mai cumplite din viata ei. Daca ar fi putut atunci sa-si puna capat zilelor, si-ar fi pus. Dar Pica nu-si mai putea misca nici labutele, nici ochi, ci doar limba. Pe ochi i se pusese ceata, în schimb auzul îi devenise parca si mai ascutit. Auzea respiratia celorlalti câini aflati în cabinet. Auzea parca respirând si umbrele. Umbrele fostilor câini aflati acum în lumea mortii.
A auzit de departe si pasii stapânilor sai venind spre cabinet. Si a tresarit în agonia ei, de bucurie. N-a avut însa timp sa se bucure prea mult, caci doua mâini straine, reci, au luat-o asa, aproape moarta de pe masa si au bagat-o înapoi în cuscuta adusa de acasa. Acolo,Pica si-a gasit sfârsitul. Dar asta au aflat-o stapânii abia dupa ce au ajuns acasa. Caci la cabinet, doamnele veterinar s-au grabit sa le arate fisele de analize si sa le tina o alta pologire despre boala Picai. Bineînteles ca au facut si nota de plata. Când a auzit despre ce suma e vorba, Pica a vrut sa mârâie, dar n-a mai mârâit, ci, muscându-si limba, a simtit cum sufletul ei se înalta usor ca un abur trist printre coltisorii înclestati, strecurându-se din cabinet si îndreptându-se spre locul unde se aflase pâna atunci casuta ei.
Întorcându-si botisorul sub forma de abur spre usa cabinetului, Pica a latrat si a aruncat un crunt blestem asupra celor care au chinuit-o.
Iar stapânii Picai, dupa ce au ascultat polologhia doamnelor veterinar, au scos cardul si au platit, fara sa se mai uite si înauntru cuscutei unde zacea, învelit într-un prosopel, trupusorul Picai ramas fara suflare.
Au vazut ca e fara rasuflare Pica abia dupa ce au ajuns acasa. Acolo i-au întins trupusorul contorsionat de agonie sub calorifer.
Iar a doua zi, au îngropat-o în gradinita casei în preajma unei tufe de trandafiri. Trupul Picai a fost tamâiat si acoperit cu cetina de brad si ghiocei, iar la capatâiul ei a fost asezat un os în chip de lumânare.
Drum bun spre ceruri, Pica, acolo unde nu exista nici medici veterinari, nici sobolani. Si somn lin, somn lin.
Nichita Danilov este scriitor si publicist