Confundand banii cu resursele, luciferul inflationist a transformat pietrele in paine, pentru ca toata lumea s-a lasat inselata, si-a falsificat calculele… Insa atunci cand rata dobanzii incepe sa creasca – si ea creste in mod inexorabil -, „bula” se sparge, iar pojghita de prosperitate se evapora, lasand in urma un noian de investitii nefericite…
Statea sub un soare necrutator, care ii biciuia trupul cu raze de foc, taioase ca lama unui brici. Era asudat, istovit si aproape lipsit de speranta, asa cum avea sa mai fie doar in ultima noapte petrecuta in Gradina Ghetsimani. Pe fata-i pala, buzele – crapate de sfichiul vantului fierbinte si plin de praf – cereau indurare si un strop de apa izbavitor. Ingerii il priveau neputinciosi din cer si se rugau cu osardie ca puterile sa nu-l paraseasca definitiv. Suferea crunt in imensitatea pustiei, in cea de-a patruzecea zi de post si rugaciune. Foamea il chinuia cumplit, iar imprejur nu zburau nici macar lacustele cu care se hranise Ioan, cel care avea sa-l boteze in apa Iordanului. Deodata, in linistea incremenita a desertului, tulburata arareori de suieratul fara de noima al vantului, se auzi o voce. Era Ispititorul, vicleanul din fire, care il indemna, cu un dispret bine deghizat, sa se salveze transformand pietrele in paine. Lucifer, ingerul decazut, bantuia coclaurile imbracat in straie de mantuitor, vesnic dispus sa ofere solutia salvatoare celui ce i se inchina. Ispititul a refuzat, desi sfarseala era pe punctul de a-i cuceri ultima celula a trupului coplesit de durere.
Scena memorabila descrisa de Matei Evanghelistul, cea a intalnirii dintre Isus si diavol, avea sa devina o tema recurenta de reflectie pentru scriitori si pictori. Daca ati fi intelegatori cu un economist, deci, cu un profan, aceasta tema ar putea fi intitulata tentatia raului! Nascuta undeva prin Orientul Apropiat, in circumstante niciodata elucidate, conceptia maniheica asupra lumii, conform careia marsul istoriei depinde de conflictul infatigabil dintre bine si rau, a lasat urme adanci in lumea creatorilor de literatura si arta. O gasim in toata splendoarea in pictura, la Cézanne sau Dalí, precum si la un numar mare scriitori, cel mai elocvent fiind, pare-se, Flaubert. Personajul acestuia, Sfantul Anton, ia calea pustiei. Aici, ascetul si intemeietorul monahismului se lasa supus unor cazne atat de aspre, incat, dupa propriile spuse, ajunsese sa nu se mai teama de Dumnezeu. Lupta cu raul, cu ispita, cu diavolul, care, la fel ca in Evanghelia lui Matei, aparea intotdeauna disimulat cu sclipici si fard. In mijlocul desertului, intr-un post deplin, visa bucati de carne, struguri si lapte, gramezi de arginti, carduri de slujitori, o sabie stralucitoare, simbol al puterii, si, mai ales, parfumul irezistibil al parului de femeie. (Impotriva stereotipului, trebuie remarcat ca diavolul este, totusi, un substantiv masculin!) Anton Eremitul, intruchiparea Binelui, a prudentei, a infranarii, a frugalitatii, infrunta cu stoicism atractia irezistibila exercitata de Rau, care ii dadea tarcoale intotdeauna sub glazura subtire a Binelui aparent sau zaharisit. Ceva similar se intampla la Vargas Llosa, atunci cand Foncho, adolescentul diafan, cu bucle de inger, senin si stapan pe sine, de fapt, rece si crud, o seduce pe doña Lucrecia, mama lui vitrega, ce avea sa-i daruiasca „orgasme delicioase”. Sau la Nabokov, atunci cand monsieur Paul, calaul inchisorii, se imprietenise cu Cincinnatus, condamnatul, caruia ii vorbea cat se poate de firesc in ultimile zile de viata si caruia avea sa-i taie capul pe esafod, spunandu-i cu seninatate „amice”, inainte de a-l indemna, cu tot calmul din lume, sa numere pana la zece.
In economie, tentatia raului devine manifesta prin impulsul irepresibil de a recurge la inflatie. In fapt, cresterea arbitrara a cantitatii de bani este singura metoda prin care diavolul poate transforma pietrele in paine, adica, de a crea iluzia prosperitatii, intr-o lume care, fiind guvernata de raritatea resurselor, ar trebui sa fie loc al cumpatarii, chibzuintei, calculului. Insa este extrem de dificil sa te opui raului inflationist, deoarece el vine intotdeauna cu ceea ce oamenii isi doresc enorm, cu mai multi bani, care, dupa cum spune Friedman, actioneaza ca un drog. „Injectiile monetare” in economie reduc rata dobanzii, iar banii devin mai usor de procurat. Lumea merge mai des la cumparaturi, isi cumpara haine mai scumpe – „diavolul se imbraca de la Prada”, nu-i asa? -, firmele vand mai mult, au profituri mai mari, isi permit sa faca angajari suplimentare si sa plateasca salarii crescande. Boom-ul (care ascunde raul) izbucneste si, intr-un ocean de optimism si prosperitate, nimeni nu-si mai pune intrebari. Cu hartie si putina cerneala, acolo unde era un maidan, a aparut o fabrica sau un cartier de locuinte; unde exista somaj, a devenit dificil sa mai gasesti forta de munca. „Motorul economic” este turat la maxim, or, in zgomotul lui asurzitor, nimeni nu mai sesizeaza ca preturile factorilor de productie tind sa creasca si sa „manance” pe furis profiturile de la inceputul boomului. In plina frenezie, creata de „inundatia monetara”, sursa profiturilor artificial de mari, oamenii isi pierd capul si se avanta in proiecte investitionale, care, in mod normal, erau nebunesti. Toata lumea traieste bine, dar nu bazandu-se pe o cantitate mai mare de resurse reale, pe metode de productie mai performante, pe inventii etc., ci pe o fictiune, dupa cum memorabil sesiza A. Carpentier. Confundand banii cu resursele, luciferul inflationist a transformat pietrele in paine, pentru ca toata lumea s-a lasat inselata, si-a falsificat calculele. Asa cum diavolul ii spunea lui Anton, in cumplita noapte traita in Tebaida, „iluzia devine singura realitate”. Insa atunci cand rata dobanzii incepe sa creasca – si ea creste in mod inexorabil -, „bula” se sparge, iar pojghita de prosperitate se evapora, lasand in urma un noian de investitii nefericite, blocuri neterminate, gramezi de haine nevandute prin magazine etc. Criza bate la usa. Ea trebuie sa actioneze ca un chirurg, care indeparteaza fara anestezie tesuturile maligne aparute in timpul boomului. Prosperitatea iluzorie dispare, iar „painile” redevin ceea ce au fost dintotdeauna, adica, pietre.
Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gandirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek Romania