Am acceptat schimbarea pe proprie raspundere, precizând personalului medical speriat ca, în tineretea mea carpato-danubiana, am avut atâtea bacterii si virusuri, încât nu se va putea inventa vreodata vaccinul care sa ma puna la pamânt. Am avut dreptate. Testat demonstrativ de Asociatia Epidemiologilor Americani, prezentam anticorpi suficienti pentru un regiment întreg. M-au lasat sa înteleg ca, pe cazul meu, se va putea revolutiona Imunologia internationala.
I-am scris, la debutul dezastrului mondial „covidesc”, un e-mail colegului meu Teneneu Manase, profesor de Lingvistica Americana, bursier – înca de dinainte de pandemie – la o universitate americana. Nu mai aveam vesti de la el de aproape un an de zile. Teneneu a raspuns cu un mesaj tulburator: „Dragul meu, nu ma gasesc în cea mai buna forma, însa nu din cauza pandemiei! Virusul nu m-a lovit! Am reusit sa ma si vaccinez, prins în trafic pe autostrada. Era acolo, blocat, un transport gigantic de seruri Pfizer. Întrucât conditiile de pastrare nu mai puteau fi respectate în timpii presupusi de ambuteiaj, oficialitatile statale au decis sa foloseasca lotul farmaceutic la fata locului. Au trimis un elicopter cu doctori si asistente care au vaccinat toti soferii doritori, captivi în criza rutiera. Am fost doritor, bineînteles. Ei, de voie, de nevoie, m-au înregistrat în baza de date si ulterior mi-au facut si rapelul. Cu Moderna, fiindca stocurile de Pfizer se epuizasera. Am acceptat schimbarea pe proprie raspundere, precizând personalului medical speriat ca, în tineretea mea carpato-danubiana, am avut atâtea bacterii si virusuri, încât nu se va putea inventa vreodata vaccinul care sa ma puna la pamânt. Am avut dreptate. Testat demonstrativ de Asociatia Epidemiologilor Americani, prezentam anticorpi suficienti pentru un regiment întreg. M-au lasat sa înteleg ca, pe cazul meu, se va putea revolutiona Imunologia internationala. Dupa doua saptamâni de la testare, au venit niste echipe de televiziune la Universitate sa-mi ia interviuri. Eram o curiozitate a naturii si insistau sa afle ce mâncasem, în copilarie, în România. Am plusat si eu, trebuie sa admit. Le-am spus ca mâncatul ca mâncatul, dar bautul sa fi vazut cum a fost! Am declarat, foarte serios, ca, înca din scutece, supsesem de la mama slibovita, mama fiind o campioana a concursurilor de alcooluri tari. Nu a dat bunul Dumnezeu o zi în viata mea de elev, am adaugat, de la ciclul primar, pâna la cel liceal, sa nu o deschid cu patru snapsuri. Reporteritele strigau, înnebunite, wow, wow, wow!. Mi-au difuzat comentariile la stirile de maxima audienta, aducându-mi un fel de notorietate de Frankenstein local. Asta însa nu m-a deranjat. Mi-ar fi placut sa ma banuiasca vampir, dar m-am multumit si cu monstrulica. Altele au devenit probleme pentru mine aici…”
„M-am împrietenit cu câtiva profesori, patrioti înfocati. Ma cucerise pasiunea cu care vorbeau ei despre exceptionalismul american. Ma îndrageau, probabil datorita seriei de wow-uri cu care reactionam la fiecare poveste despre SUA. Wow, wow, wow! Ma bateau pe umar si îmi repetau ca eram de-al lor, ceea ce ma onora. Într-o zi, mi-au spus ca se facuse vremea sa ma prezinte americanilor adevarati. Am plecat într-un fel de excursie în afara orasului. Ne-am oprit într-o poiana unde au rasarit, ca la comanda, indivizi solizi, cu puscoace în mâini, pregatiti parca pentru asalt. Erau baietii de la organizatia White Supremacy. Colegii m-au prezentat drept baiatul alb din România, care facuse armata obligatorie si folosise tot felul de arme, inclusiv mitraliere (într-o conversatie anterioara, mentionasem acest amanunt din tinerete). Tipii au început sa exclame wow, wow, wow! si au tras mai multe rafale în aer, chiuind yee-haw. M-au dus apoi la o ceremonie speciala, într-o bisericuta de lemn, ascunsa printre copaci. Acolo, unul dintre ei s-a însurat cu… pusca lui, iar ceilalti au asistat, sobri, la ritual. A urmat, desigur, o sedinta de trageri masive. În paralel, m-am apropiat si de niste tinerei din Departament, care îmi vorbeau înflacarat despre idealurile liberale al Americii. Ma fascinau, la rându-le, cu informatiile pe care mi le furnizau. Si cu ei o tineam, teleleu-tanase, pardon, teneneu-manase, numai în wow-uri de extaz. Wow, wow, wow! Inevitabil, mi-au comunicat ca sunt de-al lor si ca trebuia sa le cunosc mai bine tovarasii de idei. Înainte sa ma dezmeticesc, m-am trezit îmbracat ca un iepuras Playboy, defilând, într-o mare de indivizi de sex incert, costumati la fel de exotic. Toti urlau, nebuni de fericire, wow, wow, wow! Ma aflam la o demonstratie LGBT. Toate ca toate, dar, având eu popularitate de Frankenstein local, am fost urmarit, se pare, de jurnalisti pe parcursul ambelor escapade. Au aparut poze si filmulete cu mine, din amândoua împrejurarile, atât în presa, cât si pe Internet. Conservatorii m-au numit neo-marxist si m-au altoit cu bâte de baseball. Progresistii mi-au zis fascist si m-au azvârlit, simbolic, de pe soclul statuii lui Thomas Jefferson, pe care urmau sa o darâme. Acum zac în spital cu diverse traume, înspaimântat atât de privirile ucigase aruncate de asistenta-sefa, despre care am auzit ca e republicana, cât si de cautatura feroce a doctorului curant, despre care stiu ca e democrat. Sunt pierdut, batrâne!” Am terminat de citit mesajul stupefiat. N-am putut decât sa suier defazat – Wow!
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi