Ziua era pe sfârsite. Soarele abia apusese pe jumatate si o tacere grea se lasase peste casa. Îsi aprinse o tigara, ridicându-se pe perne într-o râna. Tragea adânc fumul în plamâni si îl expedia afara în mici rotocoale de fum, suflându-le în tavan. Se simtea singura si obosita de durere.
Într-o sâmbata seara, Mama Sonya râmase însarcinata si nascu un regiment de soldati. Unii iesira gata îmbracati de lupta. Altii, goi pusca, ca la recrutare. Primul nu avea mai mult de un metru patruzeci înaltime si era putin cracanat. Flutura un steag mare si rosu în mâna si cânta Marseillaise.
Îl boteza Jean. Si Jean îi fu numele.
Al doilea iesi cu tot cu cal si începu sa galopeze chiuind prin încapere. Galopa cu sabia ridicata în aer si chiuia. Sparse bibelourile, dadu jos draperia si disparu cu tot cu cal într-o alta camera, lasând în urma sa un nor de praf ce se înalta pâna-n tavan.
Îl boteza Stepan. Si Stepan îi fu numele.
Dupa o saptamâna, Stepan reveni acasa, trântindu-si cu furie caciula brumarie de pamânt: îsi vânduse calul si sabia, îsi bause camasa si cizmele, întorcându-se acasa doar în izmene si cu cravasa în mâini. De cravasa nu se putuse desparti. Nici nenumaratele pahare de sampanie si votca, nici femeile, nici ruleta, nici jocul de carti nu reusira sa i-o smulga din brate. O avea de la un strabunic de-al sau dupa tata. Un munte de om, ce poseda o forta herculeana. Pe umerii sai putea ridica o caruta si-un cal si dintr-o singura lovitura de sabie data de-a curmezisul taia un trunchi de copac gros cât un stat de om.
Stepan cazu în genunchi si începu sa se biciuiasca peste fata. Îsi biciuia fata cu cravasa si urla: „Betivanule, betivanule! Nu esti decât un betivan! Ti-ai baut calul si sabia”, urla Stepan. De camasa nu pomenea însa nimic: îi era rusine.
Prabusit în genunchi, cu trupul zgâltâit de friguri, Stepan plângea. Macar sabia sa nu-si fi pierdut, si calul. Stepan hohotea de plâns. Izmenele îi erau patate de praf, si de lacrimi. Se târî în genunchi pâna la patul în care zacea Mama Sonya. Îsi culca sughitând capul pe pântecele ei imens ce tresalta din timp în timp si izbucni în hohote de plâns.
Mama Sonya îl mângâia cu blândete pe cap, îngânându-i un cântec vechi de pe Don. Stepan ofta jalnic. Plângea lovindu-se cu pumnii peste piept. Noduri de sughit i se puneau în gât de atâta plâns.
„Idiotule, idiotule”, îsi spunea. „Esti un dobitoc!”
Chiar atunci Mama Sonya nascu doi gemeni. Unul alb, celalalt negru. Purtau prinsa în curele câte o toba rosie: bateau un mars de razboi. Erau nespus de mândri de statura lor neobisnuita. Trecura înghesuindu-se prin usa în acelasi timp. Se împiedicara de trepte si se rostogolira cât erau de lungi în strada. Revenira însa peste câteva zile, cu hainele sfâsiate, mânjiti de sânge si catran.
Hoinarira mult timp pe strazi. Intrara la un cinematograf, apoi de acolo se dusera la teatru. Nu ocolira nici circul, zgâindu-se nedumeriti la ursi, serpi, crocodili si lei. O gorila neagra scapata dintr-o cusca fu cât pe ce sa îi sugrume pe amândoi. Se alesera doar cu haine rupte si zgârieturi. Cu cizmele ridicate pâna la umar, treceau prin fata Mamei Sonya, batând un pas de parada de-a dreptul impunator.
„Niste cretini”, murmura Mama Sonya.
„Cretini, cretini”, întari Stepan, stergându-se de plâns si surâzând.
Gemenii se oprira la fereastra. Stateau rezemati unul de altul si se uitau în strada. Masinile coborau în goana. Tramvaiele urcau gâfâind la deal. Lumea trecea pe trotuar grabita. Se revarsa în piata, intrând si iesind puhoi din magazine. Era un du-te-vino peste tot.
„Cretini, cretini”, repeta amuzându-se Stepan.
Nu dupa mult timp, reveni si Jean, cu steagul gaurit de gloante si un cucui în cap. Urcându-se pe masa, continua sa cânte aceeasi Marseillaise, aruncând din când în când câte-o ocheada lui Stepan.
„Hei, tu, camarad! De ce plângi, camarad? Ridica-te, camarad!”
„Un fanfaron”, spuse Mama Sonya.
„Ce estem famfarom? Cin’ estem famfarom? Eu, famfarom? Eu, ofiter cinstit si nu bezmetic ca Stepan”.
Stepan sari ca ars si-l însfaca de gât. Cum, un prapadit, o jigodie de Jean sa-l numeasca fanfaron? Scrâsnind din dinti, îl ridica de guler în aer, apropiindu-si mustatile zburlite de fata îngrozita a lui Jean, care începu sa tremure din toate încheieturile
„Cum ai zis? Repeta, repeta, pui de catea!”
„Eu nu spus nimic. Eu, neamt cinstit”, spuse Jean.
„Cum n-ai spus nimic?!”, urla Stepan, îmbrâncindu-l cu putere peste pat.
Mama Sonya îi lua în brate, strângându-i la piept pe amândoi.
Tocmai atunci gemenii batura din nou acelasi mars razboinic, astfel ca se mai nascura patru. Aveau o groaza de bani într-un geamantan pe care-l carau pe rând. Începura sa-i împrastie prin camera. Sutele si miile de ruble si dolari zburau peste tot asezându-se ca niste frunze desprinse din copac în straturi groase pe parchet, pe mobila, pe scaune, pe asternut si pe pian. În sfârsit, iesira si ei în strada, facând un mare taraboi.
„Nu-i nimic de capul lor!” se auzi glasul Mamei Sonya, care, ridicându-se în capul oaselor, începu sa-si traga în carti.
Stepan însa se si repezi în urma lor, strigând cât îl tinea gura: „Fratilor, stati, fratilor! Luati-ma cu voi, nu ma lasati aici! M-am saturat de toti neispravitii astia!” Si-i arata cu degetul pe cei doi gemeni care bateau din toba si steagul lui Jean ce se pravalise peste masa. Jean zâmbi înfricosat.
Cei patru însa nici nu-l bagara în seama pe Stepan. Unul roscat si mustacios sopti ceva greu de deslusit la urechile altor doi mustaciosi, care râsera înfundat, dar fara sa-si întoarca fata spre husar. Doar cel de-al patrulea, înalt cât o prajina si cu capatâna rasa, se întoarse spre Stepan, care statea cu motul ravasit în prag, si rânji, aratându-si dintii mari si rari, îngalbeniti de tutun. Toti patru disparura dupa zid, târând dupa ei un steag verde cu o gaura la mijloc.
Stepan ramase descumpanit în prag, dezamagit parca de sine însusi si umilit pâna în strafundul sufletului. Un nod aspru i se pusese în gât si începu sa boceasca din nou. Avântul care-l cuprinsese la vederea celor patru frati în uniforma de husar se spulberase acum. Stepan se ghemui la podea. Din pricina nervilor, îl durea stomacul. Izbea cu pumnii în parchet si plângea. Deodata ochii îi cazura pe gramada de bancnote împrastiate pe jos. Si Stepan se opri din plâns. Ochii îi lucira în cap de lacomie. Stepan începu sa se târasca în genunchi pe podea, îndesând bancnotele sub brat. Culegea banii si-i îndesa în ciorapi si în izmene.
Jean îsi strecura si el câteva bancnote în buzunarul de la vesta si acum îsi rasucea satisfacut mustata în sus.
Gemenii stateau tacuti în lumina amurgului si nici nu clipeau. Mâinile înarmate cu bete le ramasera suspendate deasupra tobelor si nu voiau cu nici un chip sa se mai lase-n jos. Dispretuiau banii si pe Jean. Pe Stepan nici nu-l bagara în seama. Privirea lor trecea prin el ca printr-o sticla.
Apoi se nascura altii. Zece odata. Goi pusca si zgribuliti de frig, se dadura jos din pat si, ascunzându-si barbatia în palma, se strecurara pe usa larg deschisa si se pierdura dupa colt.
„Sa le fie de bine”, zise Mama Sonya, împrastiind cartile pe pat. „Cum au venit, asa s-au dus. Praful si pulberea!”
Apoi iesira altii. O suta. Apoi înca o suta, înarmati cu pusti si tunuri. Apoi o mie. Zece mii. Un milion întreg!
„Dumnezeu cu ei”, zise Mama Sonya, strângând cartile din asternut.
Acum umpleau toata cladirea. Marsaluiau în pod, în beci si pe acoperis. Era o harmalaie de nedescris. Unii faceau instructie, altii stateau de garda, altii îsi curatau armele. Altii îsi lustruiau bocancii. Altii jucau zaruri sau carti.
Caii nechezau. Soldatii marsaluiau în pas de parada prin fata Mamei Sonya, cu baioneta pe umeri si steaguri desfasurate în vânt. Unii sapau transee. Altii îsi întindeau corturile în piata.
Sparsera toate geamurile. Scosesera usile din tâtâni. Ciuruira toata mobila. Nimic în casa nu mai era întreg. Acoperisul de tigla se lasase într-o râna, prin gaurile lor se vedeau norii. Niste nori grei si negri. Un perete disparu de tot si acum prin acel loc gol se vedea strada. O strada lunga pe care marsaluiau tot soldati, strângându-si pustile la piept.
Mama Sonya statea întinsa în pat, se simtea trista si obosita.
Ziua era pe sfârsite. Soarele abia apusese pe jumatate si o tacere grea se lasase peste casa. Îsi aprinse o tigara, ridicându-se pe perne într-o râna. Tragea adânc fumul în plamâni si îl expedia afara în mici rotocoale de fum, suflându-le în tavan. Se simtea singura si obosita de durere. Tinea într-o mâna cartile si în alta tigaretul, privind cu resemnare si tristete la regimentele de soldati ce-i izvorau mereu dintre picioare, scurgându-se în siruri nesfârsite-n strada.
Afara tunurile bubuiau din nou. Tancurile huruiau pe caldarâm strivind hoituri si flori sub senile. Soldatii marsaluiau în pas de parada.
O usoara ameteala îi încetosa vederea. Cu cartile în mâna, atipi în pat, continuând sa nasca si în somn soldati.
Jos se auzeau urale.
Sus, Jean cânta Marseillaisa.
Si undeva, tot sus, altcineva îngâna taraganat Katiusa.
Nichita Danilov este scriitor si publicist