Am comemorat, pe 24 februarie, un an de când zeci de mii de copii si civili nevinovati sunt schingiuti si asasinati de cazaturile umane ale Hoardei lui Putin, în urma declansarii nefastei agresiuni asupra unei tari suverane de catre principalul partener „euroasiatic” de afaceri al lumii libere. Oare nu ar fi timpul, sa amintim si despre complicii acestor monstri?
La pubertate, când dezvoltarea functiilor intelectuale este colorata de efervescenta hormonala a vârstei, apare explicit fascinatia pentru gangsteri. Nevoia naturala de emulare a unui model (fireasca pentru adolescenti, nu si pentru cei care ramân astfel blocati toata viata!) face ca nelegiuitii, banditii, haiducii sau, mai poporan, golanii de cartier sa para niste eroi, niste personaje demne de toata lauda si sa merite atentia, iubirea si respectul tinerilor neterminati intelectual, afectiv si moral. Pentru cei cu creierul insuficient încretit, interlopii sunt modelul în viata, obiect de adulatie si ploconeala invidioasa si tematoare. Nu e ceva neobisnuit pentru mintile slabe, mai ales ca aceasta fascinatie fata de forta bruta si barbarie care îndeamna la supunere onctuoasa si imnuri ditirambice cântate în genunchi Stapânului, traverseaza vioi toata istoria umanitatii de la omul din Neanderthal, la actualul sobolan de buncar moscovit.
Nu as fi amintit poate aceste lucruri de bun simt daca nu as fi contemplat stupefiat în zilele noastre tabloul vezicant al degradarii si prostitutiei intelectuale si morale la care se dedau iubitorii de Putin deghizati în aparatori ai dreptului de libera exprimare care îi îndreptateste, în numele democratiei si al libertatii, sa justifice agresiunea si astfel sa îi omoare, înca o data, pe nevinovatii copii, femei, batrâni sau civili ucraineni macelariti în ultimul an. Asemenea nubilelor imbecile fascinate de interlopi burtosi, în slapi si cu lantoi de aur la gât, care se lasa deflorate si trimise „la produs” din amor pentru golani, vedem si turme de prostalai, cu sau fara diplome, care se lasa sodomizati simbolic de criminalii eliberati din puscarii si trimisi pe front în armata orcilor euroasiatici. Oameni, de la care te-ai astepta sa aiba o urma de discernamânt, fac public tot felul de piruete si jonglerii sofistice pentru a deturna atentia de la crimele imprescriptibile ale armatei ruse. De ce o fac? Pentru ca nimeni nu îi arata cu degetul asa cum ar merita-o. Din lasitate baloasa sau de frica, iar patania lui Sorin Bocancea cu volumul de studii despre Razboiul din Ucraina retras miseleste de pe piata de o editura nevolnica care s-a speriat de amenintarea cu tribunalul a complicilor lui Putin (devoalati de „Lista lui Ilas”), e mai mult decât elocventa.
La rigoare, am putea pricepe (nu si aproba, desigur!) „macronizarea”, adica politica de a sta cu „Guru în doua luntrii” în speranta ca vei fi primul la împartirea bucatelor, desi nu o meriti. Sau orbirea iresponsabila a lui „Mutti” care s-a facut ca nu vede Anschluss-ul Crimeei pentru a obtine gazul ieftin care sa faca din Germania cea mai competitiva economie. Desi ar fi trebuit sa stie ca nu poate exista niciodata un business win-win cu Rusia. Sau ne putem amuza la visurile umede de restaurare a maretiei pierdute si de refacere utopica a fostului imperiu care îi anima pe austrieci, unguri si sârbi în speranta ca daca „tarul” poate lua cu forta, de ce n-ar merge aceeasi reteta si pentru un „Compromis” ca la 1867, un KuK1 postmodern, 2.0, cu Niehammer împarat la Viena si cu Orban Rege la Budapesta, acum ca tot a fost restabilita iesirea la mare prin readucerea Croatiei la imperiul muma. Însa astea sunt doar speculatii geopolitice bune de analizat la seminar sau de asigurat rubrica în mass media. „Putinofilia”, iubirea de Putin sau, în sensul mai larg, fascinatia pentru dictatura (caci toti monstrii planetari de la Xi Jinping si Kim Jong-un, pâna la Erdogan si #donaldtrumpelînsusi au admiratori legiune!) e ceva mult mai toxic decât imoralitatea politicii si a intereselor strategice. E ceva în aceasta sminteala colectiva de a admira si sustine public regimuri dictatoriale sau autocrati sângerosi care scapa puterii de întelegere a unui om normal. Si nu ma refer aici numai la nerusinarea de a face servicii acestor adunaturi criminale, ajunse la putere prin frauda sau frica, din bârlogul caldut si sigur al unei tari occidentale sau democratice, ci la conexiunile neuronale patologice care genereaza o astfel de gândire si, mai ales, argumentarea sofistica si imorala care însoteste aceste pozitionari care inunda spatiul public sufocând sau compromitând adevarul. Da, stiu!, ne aflam deja în epoca post-adevar, cum o numesc acesti asasini în efigie, unde adevarul nu mai conteaza, ci doar lupta (de clasa!) dintre diferitele variante ale discursului asupra realitatii, chiar daca asta înseamna a pune pe acelasi plan o descriere onesta, fie ea si imperfecta, cu o minciuna scârbavnica, trântita tupeist în dispretul realitatii. Caci, daca în propaganda militara poti întelege ca fiecare parte afirma ca a câstigat batalia (nu si razboiul, caci acolo e mai vizibil!), descrierile asupra realitatii sociale, politice, culturale nu pot urma aceeasi cale pentru ca ne smintim. Si pentru ca asa ne colonizeaza mintea dictatura si agentii ei.
Ceea ce ma umple pe mine de revolta nu e, în fond, faptul ca sunt oameni care au alte pareri decât mine. As zice ca e dreptul lor, daca nu mi-ar sari în ochi niste lucruri. În primul rând, curajul de a spune adevarul tau este demn de toata lauda daca asta presupune vreo primejdie. Când aperi vitejeste cauze rezolvate de mult, rasuflate sau când o faci la adapostul vizuinii sigure dintr-un stat civilizat, care îti garanteaza dreptul de a spune orice (cu exceptia, singulara, a antisemitismului!) ajungi sa-ti rupi camasa de pe tine în piata publica înjurând aprig imperialismul american prentru a denunta, baritonal si ultimativ, ca si americanii au participat la razboaie asa ca trebuie sa i se permita si iubitului tau tatuc kaghebist sa faca nestigherit ce vrea. În al doilea rând, iubitorii de tarisoara libera, vocalii „suveranisti”. Trecând peste faptul ca România, cu larga majoritate interna, a cerut sa intre în NATO si UE, nu a fost ocupata de aceste structuri, e de mentionat ca acesti demagogi uita ca pot oricând sa-si ia destinul în mâini si sa se care în tara pe care o iubesc, unde sa-si împlineasca cu adevarat viata. Rusia, China, Coreea de Nord ar putea fi tarâmuri mirifice pentru suveranisti caci acolo nu se vor putea simti în niciun chip slugi ale americanilor, asa ca tare-mi vine sa le urez Drum Bun! În fine, mai sunt sofistii. Spirite gingase, minti bântuite, cu talente literare care înca îi tin în chinul facerii, se simt datori sa ne lumineze ademenindu-ne intelectual în savante despicari ale firului în patru, în luxuriante polemici despre sexul îngerilor ca sa ne distraga atentia de la faptul ca, lânga noi, barbarii transforma marea bazilica crestina în moschee. Prietenul meu, Vasea Dughenistul, este Marele Maestru al acestei secte oribile care, spre deosebire de rasistii austrieci care „îl înteleg” public pe Vladimir cel Mic (cel animat de fantasmele lui Petru cel Mare), cu care empatizeaza curajos de pe frontul de cinci stele de la Viena, este mult mai discreta, având abilitatea de a nu face propaganda pe fata. Ascunsa, dar prezenta, un adevarat oximoron moral si politic.
Ar mai fi ceva: putinofilii sunt, într-o mare majoritate (cu exceptia parsivei secte a lui Vasea), redusi mintal, agramati, nervosi si cu cultul violentei ierarhice (multi provenind din structuri de forta unde au luat ani de zile salarii si, azi, pensii speciale, fara sa faca nimic altceva decât asuprirea subordonatilor) astfel încât „tarul pitic” le pare eroic. Toti acesti iubitori de mâna forte, care sunt pe fata admiratori si ai lui Ion Antonescu, presupun naiv ca, daca un regim de forta s-ar institui la noi, ei ar fi la putere, desigur! Nu le trece prin cap ca ar putea fi ei însisi victime, schingiuiti si omorâti în închisori politice, de un regim advers astfel încât ar fi mai sanatos sa sustina democratia liberala care le da voie sa bata câmpii nestingheriti. Nu am nici o îndoiala ca acesti patrioti de duminica, s-ar pune în genunchi în fata invadatorului rus, cu tot cu cocardele lor tricolore din piept, asumând, ca în anii ocupatiei sovietice, functii de conducere în aparatul de represiune al stapânului. Ar uita rapid de suveranism. Dupa cum spuneam, asemenea minorelor necoapte prostite si duse „la produs” de interlopi, putinofilii nostri curajosi si vocali nu sunt, în realitate, decât niste caprite autohtone, care behaie vitejeste catre apus ridicând, sfios, codita catre rasarit, provocare tandra spre tapii soiosi ai lui Kadîrov.
1Mai puneti mâna si pe carte, pe Google, sa vedeti ce e cu Kaiserlich und Königlich
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor