Fara a exagera potentialul comparatiilor între Kremlinul de atunci si cel de astazi, ar trebui sa fim destul de pesimisti si în ceea ce priveste o grabnica abandonare a caii violente în Ucraina: în definitiv, nici situatia de pe front, nici presiunile internationale, nici cele interne nu par suficient de puternice, în acest moment, pentru a forta un asemenea deznodamânt.
Se împlinesc, astazi, treizeci si patru de ani de când ultimul soldat sovietic a parasit teritoriul Afganistanului, punând astfel capat unei aventuri militare nefaste, întemeiate pe o succesiune de decizii politice gresite, cu consecinte dramatice în regiune si în întreaga lume, în deceniile urmatoare. Ziua de 15 februarie 1989 avea sa prefateze alte retrageri militare din ceea ce era, la vremea respectiva, imperiul extern al URSS – procese derulate, din fericire, într-o maniera pasnica. Într-o epoca în care abunda comparatiile între razboiul din Afganistan si cel actual, din Ucraina, nu trebuie sa exageram în cautarea de asemanari sau de instante în care „istoria se repeta”. Uneori, razboaie regionale nefericite contribuie semnificativ la declinul unor mari puteri globale. A fost cazul interventiei în Afganistan pentru URSS, ar putea fi, în viitor, cel al Ucrainei pentru Rusia post-sovietica. Dar, asa cum o demonstreaza cazul afgan, pentru declansarea unui asemenea proces este nevoie de o conjunctie de factori importanti, si nu este foarte clar daca ei exista (deja) în Rusia anului 2023.
Interventia sovietica în Afganistan, în decembrie 1979, vine pe fondul esecului Moscovei de a gestiona în mod inteligent un stat ce devenise deja – e drept, de putina vreme – un satelit al URSS, dar unde se impunea o abordare diferita de cea utilizata în restul sferei de influenta din „lumea a treia”. Problema era, evident, Islamul conservator, iar incompetenta si dezinteresul în abordarea ei s-au tradus prin incapacitatea de a orienta si tine în frâu factiunile din partidul „revolutionar” (pro-comunist), divizat din punct de vedere al strategiei de evolutie catre socialism. La aceasta s-a adaugat, probabil, si aroganta generata de esecurile regionale ale Statelor Unite – puternic afectate de bulversarile produse de pierderea principalului aliat, Iranul, ca urmare a revolutiei islamice. Astfel ca, la sfârsitul lui decembrie 1979, conducerea de la Moscova nu a anticipat niciun mare pericol în decizia de a-si folosi fortele, deja prezente în tara la invitatia autoritatilor de la Kabul, pentru rasturnarea guvernului si lichidarea fizica a liderului afgan, urmate de instituirea unei ocupatii mascate sub cunoscuta formula a ajutorului fratesc.
A urmat, se stie, o „operatiune speciala” lipsita de sanse reale, împotriva unei insurgente cu baze ideologice (religioase) extraordinar de ferme. Sustinuta de Pakistan, un vecin capabil si experimentat în materie de penetrare a statului si a societatii afgane, aceasta insurgenta avea sa duca la concretizarea celui mai pesimist scenariu pentru Moscova: coalizarea SUA – R.P. Chineza, cu sprijinul ferm al majoritatii coplesitoare a lumii islamice si, în fine, cu o sustinere internationala suficient de larga încât sa lase URSS în minoritate, la ONU si în alte foruri multilaterale.
Chiar si asa, însa, Moscova a ramas implicata în Afganistan timp de aproape un deceniu, chiar daca pierderile materiale, umane si politice au fost imense. Fara a intra aici în detaliile de politica interna si de partid din URSS, retragerea trupelor aparuse pe agenda înca din 1985, odata cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov – dar, desigur, aceasta nu înseamna ca în acel moment se putea adopta o decizie care sa dea senzatia ca guvernul pro-sovietic de la Kabul ar fi abandonat. Trei ani mai târziu, însa, pe fondul protestelor tot mai ample din societatea civila si în contextul negocierilor politice cu Washingtonul, liderii sovietici anunta începutul retragerii graduale a trupelor. Evident, se bazau pe aparenta consolidare a guvernului pro-sovietic de la Kabul, care ar fi trebuit sa reziste militar si sa intre cu fruntea sus în procesul de pace. Asemenea SUA în cazul razboiului din Vietnam – si, probabil, cu consecinte militare mai dure – liderii sovietici au asteptat, în speranta ca timpul va face mai usoara auto-extragerea dintr-un conflict pe care nu aveau cum sa-l câstige.
Aceasta rigiditate – greu explicabila, daca o privim din unghiul anului 2023 – avea, însa, motivatii profunde. Unele tineau de ideologie, altele de temerile noilor elite politice reformiste de la Moscova, altele – poate – de relatia sovieto-americana si de consideratii privind statutul de mare putere. În orice caz, am asistat la o prelungire semnificativa a conflictului, chiar daca aceasta însemna, pentru URSS, costuri imense. Fara a exagera potentialul comparatiilor între Kremlinul de atunci si cel de astazi, ar trebui sa fim destul de pesimisti si în ceea ce priveste o grabnica abandonare a caii violente în Ucraina: în definitiv, nici situatia de pe front, nici presiunile internationale, nici cele interne nu par suficient de puternice, în acest moment, pentru a forta un asemenea deznodamânt.