Serios, ludic, legat de traditie, în relatie buna cu modernismul aventuros, calator prin veacuri si lumi, Sabin Pautza ramâne un muzician eminamente român, un muzician al lumii.
Dupa 1962-’63 stabilirea treptata a contactelor României cu Europa de Vest a permis si participarea unor tineri creatori în domeniul artei la cursuri în diferite centre ale continentului. În 1970, Sabin Pautza a primit aprobarea autoritatilor române de a studia la „Academia Musicale Chigiana” din Sienna, Italia, cu Franco Donatoni (compozitie), Franco Ferrara si Bruno Maderna (dirijat orchestra). A fost penultima ocazie pentru cunoasterea „la fata locului” a celor mai noi tehnici de scriitura muzicala. Pe ultima suta de metri fiindca avangarda prea îndrazneata îsi obturase pâna atunci cu buna stiinta caile de adresare spre public în folosul postmodernismului, pregatit sa debarce cu arme si bagaje pe teritoriul ce se anunta tot mai accesibil. În consecinta, la întoarcerea în tara, Sabin Pautza s-a integrat societatii compozitorilor români capabili sa-si însuseasca modalitati noi de structurare a ideilor muzicale, de plamadire a substantei sonore. Absolventul liceului teoretic din Resita, priceput la matematica, nu a avut probleme cu logaritmii, cu tabelul lui Fibonacci, a înteles gândirea stocastica riguroasa, organizata. Este adevarat ca toate tehnicile de compozitie academica validate de-a lungul secolelor impun ordonarea actului creator conform unor scheme formale, unor principii de dezvoltare a ideilor pe care orice autor de astazi trebuie sa le cunoasca. Tot atât de adevarat este ca Sabin Pautza a dovedit întotdeauna inteligenta, rigoare pentru a-si adapta impulsul creator granitelor formal-stilistice acceptate în istoria muzicii. Urmele preceptelor compozitionale moderne vest-europene sunt evidente sau perceptibile în multe opus-uri ale sale pentru formule instrumentale diverse, încadrabile în genuri contrastante – cameral, coral, simfonic. Însa, daca s-ar fi devotat cu totul avangardei, destule creatii cu semnatura sa si data exacta a finisarii acum ar fi fost revolute. Nu este asa pentru ca tipul de compozitor caruia îi apartine prin natura, prin educatie ramâne credincios fanteziei, usurintei comunicarii. Talentul de a scrie melodii de muzica usoara, de a folosi în aranjamente instrumentale si orchestratii elemente din jazz, din rock, din melodica traditionala caracteristica Românei, zonelor etnogeografice mai mult sau mai putin îndepartate a slabit puterile distructive ale experimentului dus pâna la ultima consecinta, a îndulcit gustul modernismului radical transformând oferta compozitorului Sabin Pautza într-o salata de stiluri. Metafora potrivita partiturii încadrabila unui singur gen si totalitatii operei sale. Ca sa nu ocup aproape tot spatiul însemnarilor de fata reproducând, cum s-ar cuveni, lista de lucrari impresionanta ca valoare si numar, selectez câteva titluri: Ave Maria (1956), Byzantine Alleluia, Antiphonon Melos – oratoriu dramatic pentru cor si orchestra (1967), Peste vârfuri, Ofranda copiilor lumii (1973), Suita de colinde (1982), cele noua episoade din Jocuri, Cvartetele 2, 3 si 4, Dublul concert pentru violoncel, pian si orchestra (1990), O calatorie muzicala (1993), Cele doua Simfonii (1992, 1998).
Balanta pe ale carei talere Sabin Pautza a pus rigoare formala, gândire strict organizata, calcul matematic, fantezie, inventivitate nepasatoare la canoane stilistice, dinamism, imagine lirica, imnuri bizantine, colinde, bocete, cântece ale copiilor, ecouri de jazz – a înclinat la un moment dat spre usurinta a comunicarii, accesibilitate, melodie luminoasa, ori sagalnica, ori dramatica, ori smerita, umor sprintar ori subtil, spre spiritul ludic. Unii au reprosat acest „dezechilibru”. Cred ca nu s-ar fi putut altfel. În primul rând din cauza spatiului spiritual banatean pe care l-am mentionat miercurea trecuta. În al doilea rând datorita felului de a fi al omului Sabin Pautza, pentru care umorul, calamburul, puterea de a sintetiza, preocuparile spre cele practice (spre exemplu, a învatat meseria de tâmplar spre a reconstrui casa familiei din Resita) i-au conectat mintea la cele fundamentale în viata. În al treilea rând, dupa parerea mea esential, cu statut de confirmare, cei aproape 30 de ani trati în America de Nord, calatoriile muzicale pe alte meridiane au adeverit neistovita continuitate a muzicii accesibila publicului. A publicului educat si a publicului care ar vrea sa înteleaga, sa aprecieze muzica academica. Ma refer la accesibilitatea muzicii, fara sa am în vedere usuratatea, caracterul facil derizoriu. Accesibilitatea este o lege pe care Sabin Pautza nu a avut nevoie sa o învete de la început în America de Nord pentru ca a aplicat-o corect, consecvent în deceniile de formare si afirmare în România. Dar i-a fost confirmata irevocabil acolo.
O întrebare mi-a staruit în minte ani la rând: un compozitor atât de talentat, autorul multor melodii si orchestratii de muzica usoara, cunoscator al traditiei arhaice, posesor al unei calitati mai rar atinsa de autori români si straini – plasticitatea, talentul de a crea imagini prin muzica, performant comunicator, stapân al tuturor inelelor (genurilor), virtuoz „prestator de servicii” (adica în stare sa compuna la comanda repede si calitativ lucrari în orice stil), autorul atâtor lucrari pentru piese de teatru – de ce nu a compus si muzica de film? Ar fi fost campion si în acest domeniu. Dubla explicatie îmi apartine, si îi apartine lui Sabin Pautza. În România, succesul deplin (în cazul de fata, în lumea filmului) se obtine doar la Bucuresti. Iar Sabin Pautza a preferat sa-si înalte succesul muzical la Iasi. Corul „Madrigal”, orchestrele filarmonicilor din tara, orchestra Radio, casa de discuri „Electrecord”, premiile importante pe care le-a primit i-au confirmat optiunea. Cum au confirmat optiunea dirijorului Ion Baciu. Nici Baciu, nici Pautza nu s-au straduit sa se stabileasca la Bucuresti, s-au impus în tara, peste hotare, ramânând la Iasi. Confirmarea nu s-a adeverit în lumea filmului, unde Sabin Pautza ar fi avut succes sigur.
Nici Holywood nu i-a fost o tinta accesibila. Mai bine spus, nu total accesibila, spre a se afirma si în calitate de compozitor al muzicii de film. Orchestratii a scris multe, pentru diversi autori de idei muzicale. Dar cetatea americana a filmului este o cetate închisa, în care multi compozitori europeni de prim rang nu au patruns si nu patrund, ramânându-le permisiva doar Europa. Dar satisfactiile compozitorului Sabin Pautza sunt mari, depasind cu mult eventualul regret al ecranului. Esential ramâne ca muzica sa – corala, camerala, concertanta, simfonica, vocal-simfonica, pentru spectacole de teatru – rezista imperturbabila timpului, se asculta si azi, dupa decenii multe de la asezarea ultimei note pe portativ.
Serios, ludic, legat de traditie, în relatie buna cu modernismul aventuros, calator prin veacuri si lumi, Sabin Pautza ramâne un muzician eminamente român, un muzician al lumii.
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor