Biblioteca publica si cinematograful de la Caminul Cultural al satului retin memoria afectiva a naratorului, pornit sa evoce anii de scoala.
În varianta electronica a foiletonului de saptamâna trecuta, am reprodus o fotografie din anul 1935, înfatisând doua clase de elevi, a IV‑a si a VI‑a, din comuna dobrogeana Seimeni, împreuna cu cei doi învatatori ai lor. Teza pe care doream si doresc în continuare sa o ilustrez si sa o argumentez este aceea ca tatal meu, fiu de taran din comuna mentionata, a beneficiat, în epoca de referinta, de o instructie scolara de buna calitate, pe care, pe urmele proiectelor vizionare ale lui Spiru Haret, statul român reusise sa o aplice cu succes aproape o jumatate de secol, reusind un salt spectaculos în limitarea analfabetismului atavic si în ridicarea nivelului de instructie a fiilor si fiicelor de tarani din România. Îmi mentin aceasta apreciere si aduc un argument din propria mea experienta. Am avut în mâna (pe unele le mai pastrez înca), scrisori redactate de cele doua bunice si cei doi bunici ai mei, care atesta o buna stapânire a exprimarii scrise în limba româna si a ortografiei oficiale. Un nivel superior de elaborare si de complexitate atesta scrisorile din anii 1970-1980 pe care mi le-a trimis tatal meu. Toti acesti înaintasi ai mei erau tarani, a caror ocupatie de baza ramasese cea a propriilor înaintasi, cultivarea pamântului si cresterea animalelor. Tarani, da, dar tarani pe care cele patru, respectiv sapte clase elementare obligatorii, îi înzestrasera cu deprinderile si cunostintele necesare pentru a se tranforma din simple elemente statistice ale masei analfabete în persoane constiente de sine, în stare sa îsi asume statutul de cetateni exigenti si responsabili.
Cataclismul istoric reprezentat de instaurarea comunismului în România dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a întrerupt brutal aceasta evolutie istorica promitatoare. Totusi – afirmam si îmi mentin parerea -, cel putin în primele doua decenii de dominatie proletar‑bolsevica, inertia bunelor alaturari si deprinderi din scoala româneasca interbelica a fost mai puternica decât elanul demolator al „tovarasilor“. Voi combate cu alt prilej pozitiile, chipurile, fundamentate pe tezele unei pedagogii „stiintifice“, dar pe care eu le consider nocive, ale celor care au subminat tot ceea ce era, dupa îngusta lor întelegere a „progresului“, autoritatea învatatorului si a profesorului, evitarea „traumatizarii“ elevilor prin ceea ce, în scoala, ar fi putut fi interpretat ca elitism, efort individual de autoperfectionare, confruntare concurentiala si acceptare a ierarhiilor. Ma voi limita, în cele ce urmeaza, sa relatez propria experienta de scolar în anii ’60 ai secolului trecut, într‑un sat oarecare de pe malul dobrogean al Dunarii.
Caminul Cultural din Seimeni, azi
Mostenit de la vechiul regim, sediul scolii elementare din Seimeni era o cladire solida si impunatoare, situata exact în centrul satului, la soseaua principala si la întretaierea câtorva din ulitele mai importante ale satului. Peste drum se afla dispensarul comunal si primaria („consiliul local“), iar în partea opusa, la câtiva metri distanta de larga curte a scolii, era Caminul Cultural, institutie mostenita si ea de la regimul „burghezo‑mosieresc“. Zabovesc putin la acest veritabil instrument de culturalizare a maselor, disparut între timp si el fara urme. Înca în picioare (vezi imaginea de mai sus), cladirea fusese conceputa ca o sala de spectacole de marime medie, cu o scena pe care se desfasurau cele doua serbari scolare principale, cea de Anul Nou si cea de sfârsit de an. Plin de emotii, am recitat si eu poezii pe acea scena, cu spatele la cortina de catifea violet, am jucat roluri în scenete si am cântat în corul scolii. Cu deosebire m‑am mândrit când am fost ales sa cânt partea solistului din splendidul cântec de Ioan Chirescu Mama, dupa versurile lui George Cosbuc: „Parca‑o vad acas’ pe mama/ Chip de sfânta‑într‑un privaz./ Slaba, slaba, saracuta,/ Si cu lacrimi pe obraz…“. În doua încaperi mari, cu intrare pe trepte direct din „strada“, era amenajata Biblioteca Comunala, tot o mostenire de la regimul anterior. Epurgata, desigur, asemenea tuturor bibliotecilor din tara, de tot ceea ce putea parea „putred“ si „retrograd“, biblioteca fusese completata cu ceea ce produceau noile edituri de stat, cele mai active fiind „Cartea Rusa“ si „Editura de stat pentru literatura si arta“. Functiona probabil un sistem de distribuire centralizat bine gândit, caci pe rafturile acestei biblioteci – am mai scris‑o si cu alt prilej – copilul avid de lectura a dat peste carti fundamentale ale literaturii universale, precum seria operelor complete ale lui Shakespeare (în colectivul de traducatori figurând nume ilustre precum cele ale lui Vladimir Streinu, Ion Barbu, Ion Vinea, Ion Frunzetti, Dan Dutescu), Don Quijotte în traducerea lui Edgar Papu, de operele marilor prozatori rusi, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, de romanele lui Balzac si ale lui Victor Hugo, de carti de aventuri si carti de calatorii, Robinson Crusoe de Defoe, Moby Dick de Melville, mult Jules Verne…
Caminul cultural functiona si ca cinematograf. Cele doua mari cutii rotunde din zinc continând rolele cu peliculele programate veneau prin posta de doua‑trei ori pe saptamâna, asa ca descifram titlurile filmelor de îndata ce postasul le lasa pe treptele Caminului. „Managera“ cinematografului improvizat era tanti Jana Moasei, iar mâna ei dreapta era Costica a lu’ Petcu, un flacau care locuia peste drum. Ritualul, care se repeta aproape zilnic, începea în primele ore ale amiezii cu transmiterea de muzica prin difuzoarele aparatului de proiectie, date la maxim, ca sa se auda în tot satul: multa muzica populara (Maria Tanase, Ion Luican, Maria Lataretu) sau usoara (Gigi Marga, Luigi Ionescu, Gica Petrescu), din când în când Giani Morandi, Gigliola Cincuetti, Maurice Chevalier, Tom Jones, câteodata vreun Beatles, dupa cum se întâmpla. Acesta era semnalul ca diseara avem film. Prima grija era sa‑ti procuri banutii, cei un leu si cincizeci de bani cât costa biletul de intrare. Mama‑mare Vasilchia era cea care îmi sponzoriza de obicei aceasta activitate.
Când se întuneca si sala se umplea, începea spectacolul. Lucrurile se petreceau aidoma ca în cunoscutul film italian din 1980 Cinema Paradis, daca ti‑l amintesti, iubite cititorule! În coltul dinspre intrarea principala în sala fusese înjghebata un fel de cabina suspendata, de unde se facea proiectia. Plin de constiinta importantei misiunii sale, Costica schimba de doua-trei ori pelicula, neexistând decât un singur aparat de proiectie. Implicarea spectatorilor, cei mai multi adolescenti si tineri, era totala: râsete, fluieraturi, suspine, dupa caz. Multe din filmele copilariei mele erau sovietice, productii de propaganda, în care ostasul sovietic era întotdeauna viteaz, generos si învingator, iar cel neamt hapsân, crud si inuman. Destui dintre colegii mei de generatie nu au reusit niciodata sa depaseasca aceasta veritabila trauma ideologica! Se mai strecurau însa si filme adevarate, precum epopeea cinematografica Razboi si pace cu Serghei Bondarciuk sau tulburatoarele pelicule Andrei Rubliov si Calauza ale lui Tarkovski. O impresie de nesters mi‑a lasat filmul despre cavalerii teutoni al lui Eisenstein, pe care l‑am revazut tulburat seri la rândul, fascinat de fastul si expresivitatea de nedescris a bataliilor cavaleresti. Putin mai târziu, prin anii ’70, au venit si filme frantuzesti, italienesti sau spaniole, mai putine americanesti. Jean Gabin, Gérard Barray, Ives Montand, Louis de Funès, Jean‑Paul Belmondo si Alain Delon, sau superbele aparitii feminine ale Ginei Lollobrigida, Sarita Montiel, Sophia Loren, Romy Schneider, Jeanne Moreau sau Claudia Cardinale populau visele si hraneau sufletele si imaginarul baietanilor si ale fetiscanelor satului. Nu mai mic era si entuziasmul stârnit de filme românesti precum Tudor, Neamul Soimarestilor, Un surâs în plina vara, sau cele din seria Haiducilor.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi