În preambulul seriei de foiletoane dedicate scolii pe care a urmat‑o în plin comunism, autorul imagineaza un dialog cu un tânar de astazi, care este de parere ca modelul scolii de odinioara, fundamentata pe autoritatea profesorului si pe acumularea de cunostinte, nu mai este de actualitate.
Am intrat deunazi în discutie întâmplator cu un tânar intelectual, aflat la vârsta înfloritoare de vreo treizeci si cinci de ani, svelt, cu o barba frumoasa, bine potrivita din foarfece, nonsalant si sigur se sine. Parea un barbat instruit, onest si deschis spre dialog. M‑am bucurat! Iata un tânar frumos care ma va ajuta sa trec peste neîncrederea pe care încep sa o am fata de generatia lui. Bucuria nu a durat decât vreo câteva minute. M‑am prabusit în deziluzie. Cu putinul pe care îl stia, baiatul voia sa ma impresioneze, si înca mai mult, sa ma „puna în cofa!ˮ Voia sa ma convinga, de exemplu ca etic si moral înseamna acelasi lucru! I‑am replicat, în treacat, ca da, moralis în latina si ethikós în greaca sunt cuvinte oarecum echivalente, ca adjective calificative, dar nu ca se suprapun perfect. Mi‑a raspuns, destul de arogant, ca el s‑a exprimat „alegoricˮ, si ca sa o las mai moale cu gramatica asta, care nu‑i atât de importanta dupa cum ar vrea unii!
În acel moment, spre vesnicul meu regret, am cazut în ispita mâniei si a orgoliului. Mi‑a sarit tandara si i‑am declarat ritos: – Tinere domn (era, repet, o frumusete de baiat, înaltut, cu o barba neagra, lunga si îngrijita, ca a lui Odiseu de pe unele amfore antice!), mata confunzi nesiguranta în stapânirea sensurilor termenilor filosofici sau stiintifici, cu exprimarea alegorica! Te informez ca allegoreīn înseamna în greaca literal ‘a vorbi altfel’, adica a sugera un lucru numind un altul, sau a te exprima, cum s-ar spune, piezis, bazându‑te pe inteligenta interlocutorului. De exemplu, într‑o fabula de Grigore Alexandrescu, când dulaul afirma ca „egalitatea este buna, dar nu pentru catei“, el se exprima alegoric, iar cititorul întelege ca prin catei se înteleg oamenii obisnuiti, care nu pot fi egali cu dulaii, adica cu cei puternici. Asta ar fi alegoria! Iar gramatica, stimate domn, este disciplina gândirii, nu un moft gratuit al pedanteriei profesorale. – Da, zice tânarul meu preopinent, dar important este sa gândesti corect, nu conteaza regulile gramaticale! – Nu mai spune, replic eu, din ce în ce mai nelinistit, dar oare poti gândi corect daca nu te poti exprima corect si cu precizie? – Da, îmi raspunde, important este sa gândesti cu mintea ta, nu sa repeti papagaliceste ce spun profesorii! – Excelent principiu!, revin eu. Este perfect adevarat, a gândi cu mintea ta proprie ne‑au învatat dintotdeauna toti gânditorii mari, de la Heraclit si pâna la Kant! Sunt perfect de acord cu d‑ta! A gândi cu propria minte este idealul! Dar gândirea ce este ea, oare? Este cumva o functie a creierului nostru, un fel de mecanism care functioneaza pe baza unor prescriptii, reguli sau norme? – Da, raspunde posesorul minunatei barbi odyseice, asa este, gândirea este un mecanism perfect, care functioneaza dupa regulile prescrise de Domnul! (Hopa, îmi spun în sine-mi, tânarul o fi cumva teolog sau student în teologie?!!) ‑ Iar ideile ce sunt oare? îndraznesc eu, timid, sa continui. Cumva asemenea grauntelor macinate de moara activa care este mintea noastra? – Da, cam asa ar fi! îmi raspune, onest, conlocutorul! – Si, totusi, ce este o idee? Este cumva un gând care ne trece prin cap si pe care noi îl consideram adevarat sau valid? – Da, asa este! – Dar, zic eu în continuare, orice gând, adica orice ne trece prin cap, o fi adevarat? – Nu chiar asa, raspunde corect tovarsul meu de dialog! – Ce ar fi altceva, zic mai departe, un gând adevarat decât o propozitie afirmativa sau negativa, dupa caz? De exemplu, doua unitati oarecare, plus doua unitati de acelasi fel, fac, împreuna, patru unitati! Trebuie cumva sa aducem argumente, sau este evident ca asa este? – Asa este, nu trebuie nici un argument, îmi raspunde tânarul teolog, care ma onoreaza cu atentia lui! -Atunci, îmi strecor eu un gând piezis, daca ni se spune în Evanghelii ca, dupa ce a fost ucis prin crucificare, Iisus Hristos a înviat din morti, noi nu avem nevoie de dovezi si de argumenete rationale sau experimentele (adica senzoriale), ci vom crede cu toata convingerea ca asa a fost! – Formulati un truism! Dogmele, adica adevarurile de credinta nu se supun judecatii critice! îmi raspunde tânarul teolog si preot in spe, bazându‑se pe autoritatea unei glorioase Traditii, pe textele unor Tertulian, Augustin, Ioan Hrisostomul, Vasile cel Mare, Toma din Aquino, ca sa nu citam, la întâmplare, decât câtiva!
Timorat în fata evocarii unor asemenea giganti, îndraznesc sa aduc discutia pe un teren mai modest, continuând: – Dar oare umilele „adevaruriˮ ale geometriei, fizicii si biologiei ramân si ele în picioare? – Care adevaruri, mai precis? ma înfrunta statuarul tânar. – De exemplu, teoria lui Pitagora, legea lui Arhimede, legile lui Euclid, principiul vaselor comunicante, formula de calculare a lucrului mecanic la scripeti sau la planul înclinat, diferenta între vasele liberiene si cele lemnoase la plante, între vene si artere la circulatia sângelui, diferenta între monocotiledonate si dicotiledonate, definitia acidului dezoxiribonucleic si atâtea altele, ori fi oare acestea adevaruri, or fi ele bune la ceva? De ce ne pun profesorii sa le învatam pe de rost în scoala? Nu am putea sa le numim si pe ele tot dogme, de vreme ce le luam ca atare, nu simtim nevoia sa le dovedim adevarul sau veridicitatea?! – Nu, îmi raspunde tânarul învatat în lucrurile divine, dogma este exclusiv un adevar al credintei, nu o teorema sau un principiu al stiintei. Nu stiu unde vreti sa ajungeti si de unde ati scos asemenea enunturi, nu va contrazic, dar toate aceste teorii din matematica, fizica, biologie, chimie le‑am putea cu usurinta afla printr‑o simpla cautare pe google, nu este nevoie sa le învatam pe de rost.
Înfiorat de o sumbra banuiala, îndraznesc sa întreb cu timiditate: – Dar dumneavostra personal cunoasteti, desigur, doar ati învatat la scoala, care este teoria lui Pitagora? Dar legea lui Arhimede? Am reusit, în cele din urma, sa îl scot din sarite pe preopinentul meu. ‑ Lasati‑ma, domnule, cu trucurile astea ieftine! Ce, suntem cumva la un concurs cine stie câstiga? Nu stiu pe de rost toate lucrurile astea banale de care faceti atâta caz, si nici nu vad de ce mi‑as încarca memoria cu ele, când avem la îndemâna atâtea mijloace electronice de informare ultrarapida!
Umilit si obosit, m‑am dat batut si am parasit câmpul de lupta! Între altele, daca am fi continuat, i‑as fi spus ipochimenului ca exercitiul gândirii nu se poate exersa în gol, ci are nevoie de itemele esentiale ale cunoasterii umane, pe care le înmagazinam în memorie. Ca învatatul pe de rost este un „mestesug de tâmpenie“ si o corvoada doar pentru mintile lenese si pentru inteligentele mediocre. A cunoaste pe de rost sute de versuri din marii poeti sau chiar sute de pagini din marii prozatori, eventual în mai multe limbi, nu numai ca îti mobileaza mintea cu esente superioare, dar te si înnobileaza sufleteste si te ridica nu doar în proprii tai ochi, ci si în cei ai semenilor tai. Despre marele lingvist Eugenio Coseriu, de exemplu, se stia ca poate spune pe de rost toate poeziile lui Ion Barbu, Amintirile din copilarie ale lui Ion Creanga si romanul Procesul al lui Kafka, în germana.
Fotografia dateaza din 26 martie 1935, si înfatiseaza pe elevii claselor a IV‑a si a VI‑a ale scolii din Seimeni, împreuna cu domnii învatatori Nicolescu si Tudorache. Tatal meu este al doisprezecelea copil din ultimul rând, începând numaratoarea de la dreapta spre stânga
Iar daca m‑ar fi întrebat el pe mine daca stiu teoriile lui Euclid, principiile electricitatii, legea lui Ohm si toate celelalte bagatele, precum si istoria patriei si a lumii, astronomie de baza, zoologie si anatomia omului, ca sa nu mai vorbesc de gramatica limbii materne, i‑as fi raspuns: ‑ Da, nefericitule tânar, stiu toate acestea si multe altele, pentru ca le‑am învatat la o scoala elementara din comuna Seimeni, una din miile de scoli create în întreaga Românie dupa proiectul vizionarului Spiru Haret, aceeasi scoala în care învatasera „sapte clase“ si bunicii, si parintii mei. Primul deceniu al „dictaturii proletariatului“ nu fusese suficient sa distruga o institutie care prinsese radacini adânci. (Va urma)
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi