Apropierea noii stagiuni a filarmonicilor si teatrelor lirice stimuleaza, ca întotdeauna, interesul pentru cele trei axe definitorii oricarei politici repertoriale: mentinerea capodoperelor pe afise datorita interpretilor virtuozi intrati demult în constiinta publicului, promovarea tinerei generatii, atragerea atentiei spre valorile creatiei moderne.
Desi rolul cronicarului muzical s-a diminuat, din pacate, dupa 1989, rostul sau în viata comunitatii ramâne important. El evalueaza, discerne, apreciaza, atrage atentia asupra elementelor constitutive ale partiturii si interpretarii, educa publicul. Daca este cult, echilibrat, strain de subiectivisme, atractiv prin modul de exprimare (scrisa/vorbita). Unul dintre modelele ce se cuvin urmate datorita excelentei cuvântului despre muzica este cel lasat de Ada Brumaru (1930-2008).
La fel ca multi tineri, Ada Brumaru a început sa practice jurnalismul la vârsta de 19 ani. E adevarat, a avut în familie climatul propice lecturilor, auditiilor muzicale, a fost din copilarie o prezenta constanta în salile de concert. S-a mai bucurat de avantajul sistemului de învatamânt gimnazial, liceal ce si-a pastrat si dupa 1945 multe din componentele de baza: seriozitatea, accentul pe cultura clasica, disciplina, grija pentru exprimare, cultivarea celor talentati spre artele umaniste. Vecinatatea Ateneului Român si a Operei, unde puteau fi ascultate, urmarite capodopere ale genurilor simfonice, camerale, de teatru liric în versiuni performante datorate interpretilor români si straini, obisnuinta audierii concertelor din strainatate transmise la radio – placerea de a scrie, de a vorbi într-un limbaj ales despre muzica au fost calitatile ce i-au argumentat prezenta timpurie, apoi întinsa pe parcursul deceniilor, în redactiile muzicale din Societatea Româna de Radio.
Ada Brumaru a fost interesata de aproape tot ce era valoros în muzica. De aceea, trecând în revista titlurile si tipurile de emisiuni realizate de-a lungul timpului atrage atentia mai întâi diversitatea genurilor, a temelor carora le-a acordat atentie: „Cultura muzicala de-a lungul timpului”, „O opera în 30”, ciclul „Opera contemporana”, „Maestri contemporani”. Sunt câteva titluri. Diversitatea ca teme de comentariu a fost ilustrata în preocuparile Adei Brumaru de adaptarea la categorii diferite de public: comentariile de ordin istoric si estetic adresate ascultatorilor cu o anumita cultura, cu experienta de auditie au fost dublate, spre exemplu, în anii 1967-1968 de pledoariile-atractii spre arta muzicii potrivite vârstei copilariei, cum au fost emisiunile saptamânale pentru scolari „Tezaur muzical”. Retin aici numai doua subiecte: „Concertul pentru vioara de Johannes Brahms” si „Mitologia si muzica”. Ada Brumaru stia sa explice pe întelesul celor foarte tineri orice subiect, în numai 25’ de text si muzica (muzica mai multa decât cuvinte) reusea sa-i determine pe elevi sa ramâna, dupa încheierea emisiunii, „cu lectia învatata”.
Pe alta treapta de cunoastere, întelegere si apreciere a fenomenului muzical se aflau cititorii cronicilor sale din ziare si reviste. Pentru ei, Ada Brumaru ordona informatii succinte despre climatul istoric si estetic al lucrarilor comentate, relationa versiunile luate în discutie cu prezente scenice anterioare ale solistului sau dirijorului despre care scria, avea întotdeauna echilibrul, delicatetea, civilitatea de a spune adevarul fara asperitati de limbaj, fara insinuari, fara a-si da importanta, dar convingând cititorul de fundamentul si pertinenta opiniilor sale. Poate ca audierea emisiunilor radiofonice în care putea fi ascultata influenta oarecum lectura cronicilor lasate paginii tiparite prin limpezimea, inocenta timbrului vocii, o inocenta aproape melodica, prin accentele neostentative spre sublinierea unei idei sau a unei metafore, prin ritmul andante al rostirii textului la microfon. Rândurile ordonate în coloanele celor mai importante ziare si reviste („România Libera”, „Contemporanul”, „România Literara”, „Muzica” etc.) aveau acelasi stil ideatic-expozitiv. Cronicile Adei Brumaru despre viata de concert si de spectacol din România, din strainatate (memorabile ramân impresiile despre Festivalul de la Bayreuth publicate în „România Literara” sau împartasite microfonului în pauzele transmisiunilor directe ale spectacolelor) si-au pastrat, prin calitatile enumerate, valoarea esentiala de document credibil, pretios, spiritual, sensibil, despre o multitudine de elemente ale fenomenului muzical. Cine doreste sa se informeze despre istoria muzicii din România trebuie sa cerceteze cronicile scrise de Ada Brumaru.
Paradoxul a vrut ca paginile (mii!) de evaluare a produsului muzical-artistic destinat microfonului, ziarului, revistei, cartii, textele pentru radio sa se fi întrupat (cum mi-a marturisit într-una din întâlnirile de neuitat) lent, în contratimp cu tempo-ul Allegretto în care se practica jurnalismul. Sa nu uitam ca tehnica radiofonica din deceniile 1950-2000 era sensibil mai greoaie, mai cronofaga decât în prezent. Astfel se poate întelege si aprecia odata în plus probitatea, seriozitatea, dorinta înfaptuita superb de performanta a atingerii si exprimarii ideilor. Totul în conditiile exercitarii functiilor de conducere a unor redactii muzicale din Radiodifuziune – element ce perturbeaza aproape întotdeauna climatul profesional si sufletesc al titularilor.
Din fericire, crepusculul presimtit al vietii i-a inspirat si grabit Adei Brumaru ordonarea unor sute de texte (cronici, comentarii, interviuri) în cele trei volume modest intitulate „Însemnari razlete”. Gustul, cinstea, talentul de a gasi titluri simple, originale, semnificative, memorabile pentru textele si cartile pe care le-a semnat fiind exemplu multor jurnalisti de astazi ce nu se jeneaza sa copie – cu un termen foarte actual, sa plagieze – titluri de articole, carti sau filme. Cele trei volume de publicistica „Însemnari razlete” (2008, 2011, 2012) ocupa acelasi spatiu elegant al valorii alaturi de „Romantismul în muzica” (editia I 1962, editia a II-a 2012), „Vîrstele Euterpei. Clasicismul” (1972), „Oglinda lui Don Giovanni – Sapte dialoguri cu Ionel Pantea” (1998).
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor