Moartea reginei Elisabeta si începutul domniei regelui Charles vor duce, pe termen scurt, la o crestere notabila a atasamentului britanicilor fata de monarhie si, probabil, la o întarire a tesaturii sociale. În timp, însa, sursele de conflict si divizare îsi vor face simtite efectele, iar noul rege se va vedea pus în fata unei probleme oarecum similare cu cea de la începutul anilor 1950: data fiind semnificatia constitutionala si culturala a monarhiei, cum sa actioneze în asa fel încât sa contribuie la întarirea comunitatii?
Criza Suezului, Beatles, victoria Angliei la Cupa Mondiala de fotbal, intrarea (si apoi iesirea) Regatului Unit din Uniunea Europeana, thatcherismul si blairismul, Lady Di, rolul James Bond jucat succesiv de opt staruri de cinema, decolonizare si internet, primul test britanic cu arma nucleara si referendumul pentru independenta Scotiei – si lista ar putea continua. Toate acestea sunt asociate celor sapte decenii de domnie a Reginei Elisabeta a II-a, încheiata pe 8 septembrie. A fost, din aproape toate punctele de vedere, o domnie care s-a contopit cu epoca postbelica a Regatului Unit.
E usor sa spui ca, într-o monarhie constitutionala, capul statului trebuie sa fie un simbol al natiunii. Mai greu este sa definesti ceea ce ar trebui sa faca el sau ea, astazi, pentru a se achita de aceasta îndatorire, pentru ca nu este suficient sa-i imite pe monarhii din prima jumatate a secolului trecut. Supusii sunt, astazi, mult mai putin deferenti decât în 1952, când printesa Elisabeta era chemata sa se întoarca din drumul catre Antipozi, pentru a prelua tronul si a-si conduce pe ultimul drum tatal regal.
Si, în cazul Elisabetei a II-a, nu e vorba doar de supusi (cetateni). Capul unui fost mare imperiu global si familia sa reprezinta un subiect legitim de interes pentru sute de milioane de oameni raspânditi pe toate meridianele. De aici nu e decât un pas pâna la o familiaritate cu publicul pe care o întâlnim mai degraba în cazul starurilor rock sau de cinema. Regina a aparat cum a stiut mai bine, fara a fi scutita de greseli, demnitatea monarhiei, chiar daca a fost uneori sabotata de membri ai propriei familii. Rezerva si distanta nu aveau cum sa fie populare, dar s-ar putea ca, pe fond, aceasta sa fi fost solutia corecta.
Una dintre cele mai importante mosteniri pozitive ale acestei domnii vizeaza planul constitutional. Monarhul trebuie sa contribuie la armonia între institutii si sa ofere opiniei publice o certitudine foarte importanta: aceea ca disputele între politicieni si partide – extrem de contondente în Regatul Unit – nu ameninta stabilitatea sistemului. Este o îndatorire pe care Elisabeta a II-a si-a onorat-o cu distinctie, în ciuda circumstantelor adesea dificile. Presiunea a fost mai mare în ultima parte a domniei: discutiile despre pacificarea Irlandei de Nord, referendumul scotian si cel pentru iesirea din UE au generat, toate, solicitari de implicare a Coroanei. Au fost si apeluri la sustinerea de catre familia regala a unor cauze sociale legitime, dar care nu întruneau consensul societatii. În toate aceste situatii, Regina, printul de Wales si ceilalti membri marcanti ai familiei regale au pastrat o rezerva adecvata si nu s-au lasat angrenati în jocuri politice care le-ar fi stirbit credibilitatea.
Elisabeta a II-a a fost sincera si convingatoare în încercarea sa de a apara si promova valorile britanice, dar avea la îndemâna prea putine instrumente pentru a se erija într-un model pentru societate. Monarhilor constitutionali din deceniile trecute li se putea cere, pe buna dreptate, sa faca aceasta încercare. Dar schimbarea sociala din aceste sapte decenii a fost prea mare pentru ca o singura persoana, fie ea si inteligenta, si bine intentionata, sa o poata accepta si întruchipa. De aceea, Elisabeta a II-a a procedat corect alegând cartea distantei – e vorba, desigur, de distanta culturala. Le-a revenit membrilor mai tineri ai familiei, începând cu propriii copii, aceasta dificila misiune. Acum, regele Charles al III-lea va trebui sa-si gaseasca propria pozitie de echilibru: ea nu va putea fi cea aleasa de mama sa, pentru ca noul rege are un capital (si un bagaj) de imagine incomparabil mai mare decât cel al printesei mostenitoare din 1952.
Moartea reginei Elisabeta si începutul domniei regelui Charles vor duce, pe termen scurt, la o crestere notabila a atasamentului britanicilor fata de monarhie si, probabil, la o întarire a tesaturii sociale. În timp, însa, sursele de conflict si divizare îsi vor face simtite efectele, iar noul rege se va vedea pus în fata unei probleme oarecum similare cu cea de la începutul anilor 1950: data fiind semnificatia constitutionala si culturala a monarhiei, cum sa actioneze în asa fel încât sa contribuie la întarirea comunitatii? Instrumentul monarhului constitutional nu poate fi non-actiunea si pasivitatea, el trebuie sa includa dialogul cu opinia publica. Un dialog în care, de regula, monarhul vorbeste mai putin – dar asculta mereu.