Fiind el însusi un nimeni ajuns la putere datorita ocupatiei României de catre nazistii rosii, Nicolae Ceausescu avea o singura spaima: ca, asemenea predecesorului sau, va fi eliminat de la putere de rusi.
„Intrarea trupelor celor cinci tari socialiste în Ceoslovacia (sic!) constituie o mare greseala, o primejdie grava pentru pacea în Ioropa (sic!), pentru soarta socialismului în lume!” spunea, sugrumat de frica, Secretarul General al Partidului Comunist Român de la balconul C.C.-ului, în fata zecilor de mii de oameni ai muncii adunati în Piata Palatului Regal, în istorica zi de 21 august 1968. Desi România nu fusese invitata la Operatiunea „Danubius”, iar Ceausescu fugise speriat cu o zi în urma în Iugoslavia sa-i ceara protectie lui Tito (care nici el nu fusese chemat la ocuparea Pragai!) în caz de invazie a trupelor rusesti în România, aceasta asumare publica va face o impresie internationala. Trimis acasa de Tito, tine acel discurs (în care nu apare nici o secunda vreo referire la Uniunea Sovietica!) cu care va intra în istorie si care va constitui acoperirea perfecta pentru operatiunea „Orizont” prin care Pacepa îl va prezenta, timp de un deceniu, pe Tovarasul drept singurul lider comunist care face o figura separata fata de Moscova. Sigur, nu chiar disident real atâta timp cât, dupa modelul tovarasesc, se pupa pe gura cu Brejnev sau trimitea de urgenta la Moscova, cu primul avion, tot ceea ce reusise sa fure „Reteaua Caraman” despre NATO. Dar, atât pentru intern, cât si pentru extern aceasta legenda a anti-rusismului sau va ramâne de nesters.
Momentul ’68 va ramâne o piatra de hotar si pentru Ceausescu însusi. În urma acestuia va constitui doctrina militara a „Razboiului pentru apararea patriei”, va crea, dupa modelul impus de spionul rus Emil Bodnaras, Garzile Patriotice si apoi obligativitatea cetatenilor majori de a participa la pregatire premilitara, inclusiv pentru femei. Totul fiind subsumat fricii sale profunde ca Moscova ar putea sa îl schimbe de la putere. Aceasta obsesie va fi tradusa în politici publice în urma carora rusa dispare ca limba straina din scoli (fiind înlocuita cu engleza si franceza!), uniformele militare se îndeparteaza usor de modelul sovietic, se creeaza o unitate speciala a Securitatii (UM 0110) care va avea ca obiectiv oprirea infiltrarilor kaghebiste din structurile de putere ale României, misiune esuata chiar daca la finele anilor ’70 are loc o masiva epurare a generalilor de armata prezumati a fi recrutati de rusi (care sunt doar victime ale „rotirii cadrelor” fara sa pateasca mare lucru). Tot atunci, dupa decenii de SOVROM-uri, ARLUS-uri si prietenie româno-sovietica, începe sa se construiasca în mentalul colectiv de la noi o reactie de repulsie fata de rusi si „valorile” sovietice si, mai ales, începe sa fie acceptata tacit mârâiala fata de tendinta imperialista a URSS de a ocupa lumea în numele socialismului biruitor. În realitate, la fel ca si cu asa-numita „declaratie de independenta” a PMR, din aprilie 1964 (cea care, în imaginarul comunistilor români, ar fi dus la asasinarea lui Gheorghiu-Dej!), orientarea catre comunismul nationalist (cel promovat de China si Coreea de Nord!) va fi doar o strategie de a evita destalinizarea încercata de Hrusciov sau Planul Valev, caci nu toate virajele strategice ale Moscovei conveneau autocratilor comunisti români! Si, într-adevar, ce alt dusman extern ar fi vrut sa-l dea jos de la putere pe vicleanul taranus din Scornicesti, racolat în tinerete de agentii cominternisti de la Bucuresti, NATO?
Tot acest ocol istoric a avut scopul de a arata radacinile educatiei si procedurilor implantate celor care, la Scoala speciala de la Baneasa sau în orice alta forma de instruire militara, deveneau aparatorii patriei în fata dusmanului real al României, cel care de mai bine de doua sute de ani este cel mai mare agresor din regiune care se deda la rapturi teritoriale impunând conducatori, exploatându-ne cinic resursele sau ocupându-ne militar în ciuda tratatelor internationale semnate si asumate ipocrit. Pe scurt, toti cei recrutati în structurile militare, cu securistii în frunte, erau învatati ca dusmanul principal real (ca cel declarativ era, fireste, capitalismul imperialist!) care ne-ar putea invada nu putea fi decât Rusia.
Astfel instruit, ce putea crede în decembrie 1989 un securist (sau orice alt purtator de uniforma) decât ca prabusirea regimului nu putea fi comandata si realizata decât de rusi. Îndoctrinati ca apararea patriei înseamna apararea Ceausestilor însisi (care se identificau cu tara), toti marii patrioti formati în acei ani au aratat cu degetul spre rusi, crezând ca numai ei l-ar putea schimba pe un dictator depasit si crud, incapabil sa modernizeze sistemul dupa modelul gorbaciovist. În acest mediu au aparut zvonurile discrete ca Ion Iliescu a facut studiile împreuna cu Gorbaciov (afirmatie mincinoasa pentru ca acesta a fost student la Universitatea Lomonosov, în timp ce Iliescu a fost coleg cu Li Peng la Politehnica moscovita, unde ambii au studiat hidrotehnica fiind bursieri în programul sovietic de racolare si formare a viitoarelor cadre de conducere din coloniile Imperiului Sovietic). Caci, în mod paradoxal, perestrioka si glasnostul lui Gorbaciov însemnau o liberalizare importanta fata de stalinismul structural al lui Ceausescu. Acestea fiind spuse, sigur ca apare întrebarea: a fost vreo parte a Securitatii care s-a pregatit, pentru orice eventualitate, sa vireze catre perestroika? Nimic, nici astazi, dupa trei decenii, nu ofera argumente pentru o astfel de teza. Dimpotriva! Aparatul represiv a functionat aparându-l pe Ceausescu cu arma în mâna pâna la fuga acestuia. Iar dupa fuga lui, asasinii USLA din „Reateaua R” au declansat lupta de rezistenta ca si cum dusmanul extern, care nu putea fi decât Rusia, a atacat tara în încercarea de a-l îndeparta de la putere pe Nicolae Ceausescu si clica lui. Armata si Securitatea au ucis cu sânge rece pâna vineri, 22 decembrie 1989, ora 12.08, iar dupa aceea, „rezistentii” au trecut la gherila urbana si la asasinate la întâmplare pentru a crea haosul necesar opririi ocupatiei „straine” si aducerea Tovarasului (prezumat în buncarul de lânga Târgoviste, de unde trebuia sa conduca „razboiul de aparare a patriei” pâna la victoria finala). Asasinarea cuplului dictatorial la sugestia eficienta a lui Siviu Brucan a pus capat actiunii teroriste a celor în combinezoane negre, cu multiple haine si legitimatii, care se ascundeau ziua în locatiile prevazute cu un an înainte, unde aveau hrana si gloante asa cum apar în informatiile desecretizate azi de la CNSAS. Numele asasinilor sunt, de trei decenii, în declaratiile din Dosarul Revolutiei.
În fapt, cum revolta spontanta a muncitorilor nu avea nici program, nici lideri, ea a fost rapid confiscata tocmai de pro-rusii lui Iliescu. O privire retrospectiva ne arata cum primul cerc al puterii creat de Ion Iliescu i-a cuprins pe toti cei care fusesera prigoniti de Ceausescu pe motiv ca erau sau puteau fi agenti ai Moscovei, de la generalul Militaru, pâna la suavul poet oportunist care, în mod miraculos, dadea interviuri presei straine din domiciliul sau obligatoriu. Iar pro-rusii lui Iliescu au murit bine mersi în patul lor fara sa-i deranjeze nimeni.
De unde atunci aceasta poveste oficiala rostogolita de trei decenii ca teroristii ar fi fost rusi, subîntelegându-se amestecul lui Gorbaciov în caderea dictatorului care, vorba tovarasului Ilici la microfon, „a întinat nobilele idealuri ale socialismului”? Dupa parerea mea, nu exista decât o singura explicatie:
Justificarea crimelor facute de asasinii din „Reteaua R” nu putea fi decât ca au aparat tara de kaghebisti. Cum regimul Iliescu a facut pact cu ei pe 11 ianuarie, când l-a schimbat si pe Militaru de la conducerea armatei, trebuia rostogolita o poveste care sa explice de ce nu e nimeni tras la raspundere pentru cei aproape 1300 de civili ucisi înainte si dupa 22 decembrie. Li s-a ordonat procurorilor militari sa tergiverseze si sa rezolve dosarele Revolutiei tocmai pentru a fi protejati cei care au tras în civili si care s-au pus în slujba noii puteri reluându-si, nestingheriti, activitatea dupa 11 ianuarie, asa cum o probeaza condicile de prezenta de la serviciu. Cum nimeni nu se putea lipsi de „competenta” lor, au fost extrem de utili la înscenarea de la Târgu Mures, la mineriade si, pare cât se poate de plauzibil, la disparitiile suspecte ale unor personaje cheie la Revolutie precum generalul Guse, colonelul Ardelean, seful USLA, Malutan – pilotul Ceausestilor, prorectorii de la „Stefan Gheorghiu” sau pentru tragicul si neelucidatul pâna astazi asasinat al lui Ioan Petru Culianu. Generalul Militaru, prosovietic asumat, însa a putut candida la presedintie în 1996! Poate a venit vremea sa înfigem tarusul CNSAS în inima strigoiului de la Rasarit, macar dupa 33 de ani, nu?
P.S. Cei care erau maturi în 1989 îsi aduc aminte de masinile Polski Fiat si Lada care veneau în parcari sau la hotelurile din oras si faceau bisnita cu diverse produse inexistente în magazinele noastre. De regula, erau câte patru într-o masina Lada de Chisinau sau de Kiev.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor