Transportul în comun este una dintre cele mai importante conditii pentru o înalta calitate a vietii în orase. Peste tot în lumea civilizata se fac eforturi ca odata cu cresterea nivelului de confort si eficienta a transportului public sa se reduca treptat aglomeratia si poluarea create în orase de autoturismele personale. La Iasi însa, o initiativa firava în acest sens a fost abandonata.
Tocmai pentru ca este un serviciu vital al orasului care nu poate fi ignorat de nimeni, transportul public a fost mereu în vizorul opiniei publice fiind vesnic subiect de critici sau de de ironii. Iata bunaoara ce scriam în 2009, în rubrica mea saptamânala: „Recunosc ca, din când în când, mai merg cu autobuzul. Nu sunt chiar atât de sclifosit precum cea mai celebra cititoare de promptere din tara care, în nu stiu ce revista glossy, marturisea candid ca ea nu întelege cum pot merge oamenii cu autobuzul pentru ca ea, vai!, nu ar putea suporta asa ceva. Eu pot, fie si pentru ca, spre deosebire de ea, nu am fost gimnasta „la baza” si, dupa cum banuiti, nu am avut cum sa ma invit acasa la vreun francez cu bani pentru a-i face rapid un flick-flack în dormitor astfel încât sa devin alergic la transportul în comun. Am masina, mai merg si pe jos de gura nevestei, dar, din când în când nu ma sfiesc sa iau pulsul oamenilor obisnuiti, cei care, prin impozitele lor platesc comoditatile politicienilor. Zilele trecute, îmi povesteste mama un cosmar trait: trebuind sa se duca la Institutul de cardiologie pentru control a încercat în zadar sa ia un mijloc de transport în comun din Alexandru cel Bun spre Copou. Era ziua responsabilitatii civice la RATP si soferii, în urma indicatiilor pretioase ale conducerii, speriati de atâtea accidente si scandaluri care au avut în centrul lor transportatori, îi întâmpinau pe calatori în statie cu veselul anunt «NU luam calatori decît în limita locurilor pe scaune!», decizie, desigur, laudabila pentru cresterea standardului de civilizatie si a securitatii transportului. Patiti, bietii soferi închideau repede usile si o luau din loc, lipsiti de curiozitatea de a afla vorbele calde ale oamenilor care stateau în statie de trei sferturi de ora si care refaceau cosmarul pur al calatorului care vede venind masina, dar nu se poate urca în ea. Acest frumos balet ar fi demn de toata lauda, daca inteligenta decizie de a asigura un transport decent nu ar semana cu încercarea, creativa si ecologica, de a rezolva efectele inundatiilor folosind o lingurita de ceai. Eventual din argint (daca ar fi sa facem aici o subtila referire la pretul platit de Primarie pe autobuzele second hand). Am vrut sa verific a doua zi patania mamei. Din fericire, se revenise la normal; autobuzele 13 veneau cam la 10-15 minute, sauna si masajul erau incluse în pret, la fel si aromaterapia pentru satanisti (ca un rafinat cunoscator de parfumuri as saluta invazia de magazine de haine occidentale second hand, facute, slava Domnului!, din bumbac, care au scos de pe piata supraelasticele care dadeau o nota de masochism viril, palpabil, acestor aventuri în comun), înjuraturile au fost slabe, mult sub media telejurnalistilor de stiri, ba chiar si traditionalele papornite, care defineau legatura ancestrala a lumpenilor proletarizati fortat la oras cu radacinile lor rurale, au fost, în mod miraculos absente. Pe scurt, o experienta vie, rascolitoare, cu usoare accente orgasmatice la coborârea la destinatie, numai buna de exportat ciudatilor de americani, amatori de senzatii tari si de provocarea destinului sub semnul fatidic al numarului 13.” Sigur ca multe s-au schimbat de atunci.
În primul rând, a crescut periodic nivelul calitativ al tramvaielor si al autobuzelor. Dupa cioarsele initiale, au urmat, ani la rând, second hand-urile occidentale, prilej vesel de excursii cu masina burdusita cu malai pâna în Elvetia, loc prin excelenta al ciocolatei si al unor institutii de acumulare foarte solide si discrete (ah, cum mai saluta orasul Berna iesenii!). Astazi însa vedem un efort de schimbare a parcului rulant cu piese mult mai moderne si ecologice, noi si încapatoare. Efort înca în derulare, dar salutar. Apoi trebuie laudate unificarea tarifelor si valabilitatea de doua ore, pe orice mijloc de transport, a unui bilet. E un pas înainte fata de jaful din trecut si ar fi necinstit sa nu mentionam acest aspect pozitiv alaturi de aparitia tabelelor electronice din statie care îti dau reperele asteptarii, rezolvând unul dintre cele mai chinuitoare aspecte psihologice ale statului aiurea în statie. Chiar daca ritmicitatea e înca slaba în orele de vârf, sunt perspective sa se îmbunatateasca totusi în viitor, pe masura ce vor fi achizitionate mai multe tramvaie si autobuze adaptate confortului modern si solutiilor ecologice cerute de un serviciu demn de secolul al XXI-lea. În ce ma priveste, am apreciat si sistemul de plata direct cu cardul în ciuda imbecilitatii alcatuirii sale: ca sa porneasca trebuie sa tii apasat pe Stop, nu îti spune nimeni ca e nevoie sa astepti sa se faca ecranul verde si apoi sa pui cardul pe ledurile aprinse. Bonul iese la vreo douazeci de secunde dupa aia, daca nu ai ghinionul sa se fi terminat hârtia. Oricum, pe vechile tramvaie ai la îndemâna aceasta cutie albastra, devenita deja familiara. Pe cele noi, nu mai exista, astfel încât dupa ce ai urcat vioi te afli în pozitia de a primi o amenda rapida daca nu ti-ai facut prevazator (ca mine!) o rezerva de bilete în portofel. Ma depaseste aceasta situatie în care tramvaiele noi nu au cititor de card fiind îndemnat sa-ti faci cont pe telefon la 24 Pay, o interfata neprietenoasa si imbecila, ca toate creatiile gândite de mintile înglodate ale IT-stilor, incapabili sa se puna în situatia cuiva care nu se pricepe deloc la aplicatii si programe. E o problema pe care sper ca cei din conducerea CTP o vor rezolva grabnic.
Spuneam, în glumita de acum paisprezece ani, de autobuzul 13, cu ghinion, dar care, totusi rezolva atunci conexiunea Tatarasi – Copou. Este, de departe, cea mai mare scapare a celor care au creat itinerariile transportului în comun iesean. Cu peste treizeci de mii de locuitori, cartierul Tatarasi are cea mai proasta conexiune cu Copoul, loc al liceelor si universitatilor la care o buna parte din populatia scolara a cartierului are ore. Doar tramvaiul 1 care vine din când în când si, la întoarcere, cel cu numarul fatidic 13, nu pot face fata fluxului de elevi si studenti de la orele de vârf. E imperios necesara introducerea unui autobuz, de la Doi Baieti la rond Agronomie, care sa suplineasca aceasta cerere. Si, de asemenea, eu as reintroduce Vinerea Verde, un program de educatie civica si de comportament ecologic pe care eu l-am urmat cu constiinciozitate chiar atunci când trebuia sa merg pe jos pâna la Piata Chirila sa iau tramvaiul 3 si sa schimb, invariabil, la Filarmonica pentru a ajunge la birou, în Copou. Explicatia pierderilor suferite de companie în patru zile de gratuitate pe luna pe mine unul nu ma convinge. Nu numai pentru ca exista oricum o larga categorie de gratuitati, dar, sincer, nu ma astept ca cineva sa creada ca CTP este o companie viabila financiar si ca s-ar putea întretine din vânzarea biletelor. Ademenirea soferilor ca, macar pentru o zi pe saptamâna, sa mai diminueze polurea si aglomeratia sufocanta din oras1, ar trebui sa fie, pentru municipalitate, o tinta mai inteligenta si de bataie mai lunga decât încasarile estimate pentru ziua de vineri. Hai sa claxonam (simbolic!) pentru asta.
1 Si rezolvati, va rog, o data pentru totdeauna situatia insuportabila de la trecerea de pietoni de la Palatul de Justitie! Ce e asa de greu de pus semafor cu galben intermitent pentru soferi si cu verde, treizeci de secunde la doua minute, pentru pietoni?
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor