Apoi, domnilor, doamnelor si domnisoarelor, nu vi se pare ca Iasul traieste prea numai în trecut? Prea numai case memoriale, prea numai muzee? Prea stam toata ziulica în fata televizorului pentru tâmpi si prea numai Gradina Copou o vizitam. Daca o vizitam si pe aceea!
Mi se pare adesea ca traim prea: prea numai partide care au nenorocit Moldova, si acestea prea numai ne decredibilizeaza iremediabil pe noi toti; prea fârtangai de politicieni bombalai pe Bahluvium, la mâna carora noi ne prea lasam; prea Iasul trecut, trecutel de-a dreptul, bahnit; prea numai administratori tanai la Politehnica si atât, prea multi bistari si prea putini fotbalisti adevarati: prea numai din cei care dau cu stângul în dreptul; prea numai sefi de vama corupti; prea numai telefoane second-hand; prea numai chirieci si costeialexe în Administratie, prea politicieni numai cu cravata Massimo Dutti, prea numai medici falsi, prea numai avocatii lu Peste, prajit si ala, prea numai functionari batuti în cap cu leuca si corupti.
Ca în adolescenta, vârsta iluziilor, când toate ti se par prea numai… Când crezi prea numai în cuvinte înaripate, când împrumuti colegei cu fervoare carti, cu paragrafe subliniate, cu explicatii, când pui din întâmplare mâna pe clanta odata cu colega de clasa, pe care o iubesti în taina, si te înfioara acest fapt, tii minte chestia asta luni de zile, ba si ani. Când simti prea numai timpul placid si umed al noptii, prea numai ciorchinii de stele ai noptii de vara. Iar sus pe cer simti prea numai substanta fluida a noptii. Si intri în comuniune cu ea, prea misterioasa noapte, iar astrii ti se pare ca pâlpâie usor. Si lumea continua sa fie un construct atât de personal, prea frumos si personal. Caci prea nu ti-ai pierdut înca pudoarea si simtul delicatetei. Prea numai…
Iar la liceu profesorii ti se pareau prea numai cu cravata, prea pretentiosi si plicticosi, prea fara sare si piper, iar profesoarele prea corect îmbracate, prea fara greseala. Ce vrei, asa gândeai atunci. Erai prea adolescent! Iar o intrare la BPR (Bodega Podu Ros), printre lumpeni si betivani, era o prea frumoasa vizita, ca si cum ai fi vizitat Taj Mahalul sau Buckingham Palace. Un rufos de betivan, dar cu scuipat la furca, te impresiona mai mult decât cea mai frumoasa lectie de filosofie a Domnului Tigau sau una de matematica a Domnului Bozan sau Pavel, iar o chelnerita tâtoasa si nartoasa era, asa prea fufa cu sâni gonflabili si fund bombat, pentru tine mai ceva decât Dulcineea del Toboso pentru Don Quijotte. Ca sa nu mai vorbesc de doamna de biologie, medic de profesie (nu-i dau numele aici, desi au trecut vreo 50 de ani de atunci), ce revenea în visele noastre erotice de adolescenti.
Încolo Iasul era prea frumos! Ca o fântâna veche, care clipoceste acolo, în adânc, pic-pic, printre pietre nestemate, slefuite de apa. În aer miasme prea ca dintr-un sfesnic, prea vrea sa fie vesnic! Cu prea puticiosul Bahlui, cu prea frumosul gang de unde treceam de la liceul „Racovita”, cu apartamentul Cristinei (vai, Doamne, nu mai este!) la care mergeam cu colegele când chiuleam de la scoala joia dimineata, vedeam în reluare prea frumosul film de la Telecinemateca si mâncam pufuleti, nu pufuleti cu aroma de cascaval, ca azi, ci pufuleti-pufuleti – simpli din malai, vai! sau când ne prea umblam pe Stefan cel Mare sau pe Lapusneanu, viteazul boier basarabean care si-a luat mândrul titlu de Musatin, si, parafrazând un cunoscut vers, „prea nu era, zau, nimanui în piept inima rece”.
Dar am vorbit prea numai de trecut. Hai sa vorbim si de azi. Când barza prea numai da rotocol, când rândunica prea lasa cuibul gol, iar în beton armat prea înteleptul sarpe vai! a decedat. Apoi, domnilor, doamnelor si domnisoarelor, nu vi se pare ca Iasul traieste prea numai în trecut? Prea numai case memoriale, prea numai muzee? Prea stam toata ziulica în fata televizorului pentru tâmpi si prea numai Gradina Copou o vizitam. Daca o vizitam si pe aceea! Daca mai facem „talpa pe Barbosu”, prea ca-n studentie! Prea aceeasi rectori firoscosi, chit ca, nu zic, or fi buni. Încolo prea numai vizite la matusi palavragioaice si veri plicticosi. Prea numai zeama poreclita cafea „la varice”, prea parcurgem numai mica publicitate din ziare, vânzari-cumparari si mai ales decese.
Societatea Iasilor prea nu îngaduie experientele de exceptie, prea nu vrea mistere. E prea fireasca, doar viata de bacan a obisnuintei: cu suta de grame de… cu kilogramul de… cu obisnuita pâine intermediara, cu obisnuitul salam si prea zilnica telemea de oaie, mai avem putin si o sa behaim. Si nu exista mister, cum spuneam, lipseste inexplicabilul, fantasmagoricul. Nu vrem sa fim dispretuiti cu mistere. Sunt prea întunecate! E atât de scandalos misterul! Totul e caduc, desuet, inactual. Doar stiri de ziar, doar bancuri scrâsnite, crâscate, de plegici, hahaite la cafea, bancuri cu Bula sau cu Gigel, doar palavre, doar epigrame „fumate”, scrise de mosulici epigramisti cu Parkinson, ca ar mai muri o data vechii scriitori celebri de la Pogor sa le asculte. Si mai toti poetii mari ai Iasului au murit: Petru Arustei, Dan Laurentiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu. Nici curvele n-au staif la Iasi, doar curvete si atât. Banul si… Iar copiii ne fug în departari la studii de Domn Goe occidentalizat. Apoi nici cel mai bun scriitor nu-si poate închipui aici o Sonia Marmeladova. Splendeurs et misères des courtisanes – nici atât. Iar balzaciana Esther este un ideal de neatins. De romantism nici nu mai pomenesc în bacania culturala actuala.
Ar mai fi multe de spus… Dar preaaa… Cir-li-lai, cir-li-lai/ Precum stropi de apa rece/ În copaie când te lai.
Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist