As fi vrut, dar la asta m-am gândit ceva mai târziu, ca aceasta scena a probarii costumului sa se fi petrecut nu în casa, ci în foisor. As fi vrut ca hainele americane ale tatei sa se fi destramat acolo, iar porumbeii sa se fi asezat pe umerii, pe mâinile mele si pe crestetul meu, ca atunci când le dadeam boabe. Dar nu a fost sa fie.
Imediat dupa încheierea Marelui Razboi, în timp ce România era bântuita de saracia care a urmat, tata se pregatea sa emigreze în America. Era prin 1919, abia împlinise 18 ani. Umblase pe la autoritati si îsi facuse toate formele. Acum avea actele în regula ca sa poata pleca. Îsi pregatise si bagajul, înghesuindu-si lucrurile într-un geamantan de lemn, cel pe care bunicul meu îl carase dupa el în timpul razboiului prin transele din Galitia.

„Nu-i prea artos, dar e bun, i-a zis bunicul Ferapont. E facut sa tina la drum greu, l-am târât dupa mine prin toate transeele, a rezistat în fata gloantelor, desi câteva l-au atins, vezi zgârieturile si gaurile de aici?, le-am astupat dopuri de pluta dosite în clei, o sa reziste si în America…”

Tata însa nu parea a fi prea încântat de dar, asa ca privindu-l cum se întuneca usor la fata, bunica mea Tatiana, mama lui, sari sa-l apere:

„Dar unde îl trimiti cu hardughia asta gaurita. O sa râda lumea de el. Auzi, cica a astupat gaurile cu dopuri de pluta. Dar prin dopuri trece apa, fereasca Dumnezeu sa se rastoarne barca, o sa ajunga în America cu lucrurile ude…”

„La ce barca visezi, femeie? Facu bunicul. O sa treaca oceanul cu vaporul, nu cu barca. Asa ca stai fara grija. Si-apoi, ti-am spus ca am dres dopurile cu un clei si smoala, ca sa reziste la umezeala si am astupat cu atentie toate fisurile…”

„Fisurile ramân fisuri. Oricât le-ai astupa tot mai supureaza una…”

„Poate la tine în cap fisureaza, aici nu!”, încerca sa încheie discutia bunicul pe un ton sententios. Dar bunica nu se lasa batuta.

„Te pomenesti ca la tine sunt alte gauri si alte fisuri?!” facu ea.

„Sunt alte”, spuse bunicul, apoi începu sa laude cufarul. Cufarul era cât se poate de încapator. Si nu era destul de comod, caci marginile si colturile fusera rotunjite. Daca tata îl va duce în grumaz, cufarul nu-i va roade grumazul, nici umerii. O sa-si poata pune toate lucrurile în el…

„Dar cum o sa-l târasca prin America? Unde s-a mai vazut ca într-un oras civilizat oamenii sa-si catare valizele în grumaz?” se ofusca bunica.

„În primul rând, acesta-i un cufar si nu o valiza, pe care s-o uiti pe vapoare sau prin gari. Un cufar, facu el, e cu totul altceva decât o valiza.”

„Nu-i mare diferenta, spuse bunica, pentru mine ori cufar, ori valiza tot un drac e!”

„E o diferenta, femeie, raspunse încruntat bunicul. O diferenta ca de la pamânt la cer.”

„Te pomenesti, ca o sa atinga cu el cerul acolo în America si o sa îngramadeasca fulgerele si tunetele în el”, spuse bunica mutând o oala de sarmale pe plita.

„O sa atinga, raspunse cu un glas raspicat bunicul. Ca de aia pleaca în America si nu ramâne aici sa se tina de fusta ta. Acolo o sa auda si o sa vada toti cine-i fiul meu!”

„Ca-i numai al tau, se ofusca din nou bunica. Nu-i si al meu? Ce l-ai facut cu o scândura?”

„Ei, nu chiar cu o scândura”, rosti asa, ca într-o doara, bunicul, dar ceva pe aproape, trezindu-se cu o strachina în cap.

Asa se încheie prima discutie, apoi urmara si altele. Unele nabadaioase, altele doar piperate si iuti la gust. Dar pâna la urma, tot ciorovaindu-se între ei, bunicii se împacara, iar tata îsi îngradise lucrurile în cufar, desi ar fi vrut sa cumpere de la Cernauti, unde facuse scoala, un geamantan ceva mai de soi, cum vazuse în vitrine. Dar tot învârtindu-se în jurul cufarului, începu sa prinda drag de el, zicându-si: „Chiar daca o sa-mi cumpar un altul în America, asta o sa-mi ramâna ca amintire. Miroase a tei, a ierburi aromate si a fân proaspat îngramadit în iesle. Oriunde ma voi aseza, nu ma voi desparti de el.”

Tot atunci bunicul abia venit de pe front, scotând banii dintr-o cutie de ceai dosita în sura, îi cumparase de la Cernauti, orasul care-i era foarte drag, si unde cunostea multi croitori si negutatori, un costum, o palarie, o camasa în dungulite, o cravata si o pereche de ghete noi.

Chiar si bunica Tatiana, care era cam cârcotasa de felul ei, privi cumparaturile cu un ochi admirativ: „Da, facu ea privindu-si fiul îmbracat în haine noi. Zici ca-i altul. Nu prea pare de pe aici…”

„Nu prea pare, dar rasare”, facu bunicul aranjându-i mai bine cravata ce se revarsase peste guler. Arata ca un mic gangster american. Da, baiete asa arati. Si acum, drum bun, si cale batuta. Vreau sa aduci America la picioarele mele. De asta ti-am luat ghete noi…”

Am pe undeva prin arhiva, o fotografie a tatei din acea perioada. Acolo tata apare fara barba. E singura fotografie de acest fel. Nu-i crescusera la 18 ani tuleiele sau se barbierise deja ca sa arate ca un tânar dornic sa cucereasca lumea. Arata, într-adevar, ca un american. Voia sa plece, dar inima nu-i prea dadea ghes. Astfel ca tata statea în cumpana, cântarind avantajele si dezavantajele unei astfel de aventuri.

Atunci a intervenit si bunica, zicându-i: „Ai sa-ti pierzi credinta. Ai sa uiti pâna sa-ti faci si cruce stramoseasca. La ce ai sa te închini acolo, printre straini?”, facu ea.

„Nu la ce, ci la cine”, o corecta bunicul.

„La cine?” spuse ea cu un glas stins.

„Pai cum la cine? facu bunicul Ferapont. La Dumnezeul Americii!”

„Fereasca Dumnezeu, îsi revarsa oful bunica. Decât asa, mai bine sa ramâna aici…”

Asa ca tata nu a mai plecat si a ramas la casa parinteasca.

Mult timp însa a pastrat costumul, pantofii, palaria si cravata în cufarul urcat în pod. Acolo costumul a zacut mai bine de treizeci de ani, cravata si ghetele la fel. Numai palaria a purtat-o. O palarie de fetru, cu boruri largi, pe care o lua de sarbatori.

Apoi, odata cu mutarea la Iasi, cufarul a fost încarcat într-un vagon de marfa din gara Vicsani si coborât în gara Iasi, odata cu toate celelalte calabalâcuri. De la gara, a ajuns pe strada Rufeni, unde a fost urcat din nou în pod, iar de aici, peste doi ani, a fost dus la conacul nostru din Doi peri, cumparat de la niste greci, si urcat în foisor. Acolo mi-am amenajat o hulubarie. Îmi placea sa-i privesc dimineata cum se rotesc deasupra casei înainte de-a se aseza pe acoperis. Erau stoluri-stoluri. Aveam mai bine de o suta de perechi de porumbei, voijori, rotati, gusati, gulerati, de toate natiile. În afara de porumbeii nostri, mai veneau si cei de pe câmp. O nebunie. Deasupra cufarului porumbeii îsi facusera doua cuiburi. Unul de o parte, altul de cealalta. Stând în cerdac, auzeam cum porumbeii uguiau deasupra.

Costumul l-am mai prins si eu. Pret de câteva clipe. Când am împlinit 18 ani, tata a vrut ca sa-l probez, ca sa vada daca statura mea de atunci se potrivea cu statura sa din tinerete. A urcat în foisor si mi l-a adus cu mare grija. A adus si cravata împachetata în hârtie, si ghetele. Am dat sa-l îmbrac, l-am îmbracat pe jumatate, când deodata din captuseala si din mânicile hainei s-a înaltat un nor de fluturi, iar costumul ce parea bun, doar ca era prafuit pe alocuri, s-a destramat sub ochii nostri, predându-se în pulbere si praf.

Cu cravata s-a întâmplat la fel. La fel s-a întâmplat si cu ghetele. Desi ghetele s-au aratat a fi ceva mai rezistente si le-am putu proba. Purtam acelasi numar cu tata. M-am bucurat, dar pentru scurta vreme, caci în timp ce ma plimbam prin camera, ghetele s-au destramat si ele, iar moliile au zburat pâna si din sireturi, si din talpi.

As fi vrut, dar la asta m-am gândit ceva mai târziu, ca aceasta scena a probarii costumului sa se fi petrecut nu în casa, ci în foisor. As fi vrut ca hainele americane ale tatei sa se fi destramat acolo, iar porumbeii sa se fi asezat pe umerii, pe mâinile mele si pe crestetul meu, ca atunci când le dadeam boabe. Dar nu a fost sa fie.

„Uite ce-i si cu America, a zis tata. Era cât pe ce sa port costumul pe acolo, dar iata ca nu l-am putut purta nici aici!”

Tata însa a avut doi verisori drepti de vârsta lui, care nu s-au lasat îmbroboditi de lacrimile femeilor si au plecat, traversând oceanul pe o corabie pe care se aflau multi refugiati si multi emigranti. S-au stabilit la Chicago. Aratau ca doi gangsteri din filmele cu Al Capone. Ambii purtau cravate si costume aproape identice. Am pe undeva prin arhiva si fotografia lor. Au tinut un timp legatura cu familia, trimitându-le rudelor din când în când vesti despre ei. Apoi li s-a pierdut urma. Unii spun ca au fost împuscati pe strazile din Chicago, altii ca din Chicago, verii tatei ar fi emigrat în Brazilia sau în Argentina. Oricum, de pe la mijlocul 1930 nici rudele, nici prietenii nu au mai primit nici o veste de al ei.

„Iata de ce nu am plecat în America, ne spunea tata. Daca as fi plecat, as fi avut aceeasi soarta. Si nu as fi cunoscut-o nici pe mama voastra. Caci pe mama am cunoscut-o mai târziu, când m-am însurat, la 28 de ani… Si daca n-as fi avut-o pe ea, nu v-ati fi nascut nici voi. Simplu ca buna ziua.”

„Dar nu te puteai însura cu ea si pe urma plecati amândoi în State?” îi întrebam noi.

„Când voiam sa plec, maica-ta era o mucoasa, abia împlinise 9 ani. M-am însurat cu ea când a împlinit 17.”

„Dar mai bine nu te mai însurai, erai deja flacau batrân. Mai bine plecai în America…”

„Si daca plecam, tu cu cine te mai maritai?!”

„N-aveam cu cine?! îsi arata naduful mama. M-au cerut atâtia, dar parca am fost oarba si dintre toti, nu stiu de ce, sorocul a cazut pe tine… ”

„Daca plecam, ma însuram cu o americanca, si as fi rezolvat problema…”

„Sa vad ce copii ti-ar fi facut americanca ta.”

„Ceva, ceva tot ar fi facut”, replica tata asezându-se pe scaunul de lânga masina de cusut Singer, cumparata din Cernauti.

„Si-ar fi dat fustele peste cap si ai fi alergat dupa ea prin toata America. Asta ar fi facut… Ceva, ceva…”

În timp ce Singer-ul tacanea de zor cosând un crac de la un pantalon, tata adauga:

„Da, ceva, ceva… ”

Nichita Danilov este scriitor si publicist

Citește toată știrea