Da, daca e sa ne referim la o personalitate care a „intrat în istorie” în 2022, presedintele ucrainean Volodîmîr (prenumele scris si pronuntat fara adaptari) Zelenski este un nume la care s-ar opri foarte multi.
Revista Time i-a conferit titlul neoficial de personalitate a anului, asociindu-l cu „spiritul Ucrainei”. Într-adevar, a fost o juxtapunere fericita: domnul Zelenski nu putea dobândi un asemenea grad de simpatie daca nu ar fi stiut sa transmita, cu o perseverenta uneori agasanta, mesajul politic îmbratisat de o majoritate coplesitoare a conationalilor sai.
Dar, fara a sugera în vreun fel ca Hollywoodul trebuie sa ne dirijeze procesul de întelegere a razboiului din Ucraina si, în sens mai larg, a relatiilor internationale, e clar ca suntem influentati de temele si tehnicile sale. În consecinta, eroul nu poate fi pe deplin înteles si aprobat în lipsa unui antierou la fel de bine conturat – si aici intervine presedintele rus, Vladimir Putin. Fara Vladimir, Volodîmîr ar fi mai putin atractiv. Iar daca am accepta, prin absurd, ca totul este opera unui scenarist/ regizor/ producator pe care nu-l putem cunoaste, am fi obligati sa recunoastem ca opozitia între personaje este excelent construita.
Vârstnicul Vladimir, antieroul, e departe de zilele în care îsi etala forta si masculinitatea pentru a impresiona o populatie dornica de ordine. Acum, se spune, este si bolnav – ceea ce poate fi adevarat sau nu, dar îl aduce în neplacuta situatie de a fi comparat cu liderii URSS din secolul trecut. S-a transformat într-un manechin de genul celor de la Madame Tussauds, incapabil de emotie si incapabil sa dea dovada de compasiune, nici macar fata de proprii supusi, si ei afectati în nenumarate moduri de razboiul pe care l-a declansat. Daca, vreodata, la Hollywood (sau în alta parte) se va turna vreun film care sa zugraveasca drama din aceste zile, interpretul rolului Vladimir va trebui sa exerseze îndelung pentru a transmite senzatia de înstrainare afectiva tot mai puternica, vizibila în cazul presedintelui rus.
Si, pe de alta parte, cine ar fi ales pentru a îmbina atitudinea à la Churchill cu vestimentatia à la Castro – pentru a folosi doua din reperele de comparatie folosite în presa americana – ce îl definesc pe tânarul Volodîmîr? Si cum va fi prezentat procesul prin care acesta, el însusi actor, îsi construieste rolul bazându-se tocmai pe nevoia de identificare afectiva cu lupta poporului sau? E o chestiune mai importanta decât buna rostire a faimoasei fraze „am nevoie de munitie, nu de o plimbare”. Actorul care îl va întruchipa pe actorul-presedinte va trebui sa înteleaga si acel spirit al Ucrainei amintit (si premiat) de Time, care e atât de complex si greu de definit. La fel cum Volodîmîr îi enerveaza frecvent cu insistenta sa pe interlocutorii externi carora le cere sprijin militar, si natiunea sa îi agaseaza pe cei dornici de întoarcere rapida la business-as-usual cu Vladimir, pe cei care îsi închipuie ca stiu mai bine ce a fost în regiune în anii 1918-1919, cum a fost cu etnogeneza popoarelor slave în perioada medievala sau, în fine, cum ar trebui sa arate granitele de astazi pentru ca toata lumea sa fie multumita.
Articolul face parte din seria „Oameni si istorie – portrete din vremurile de acum”,
tema de meditatie propusa de redactie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârsitul anului 2022.