La Plugari, toamna intra în sat venind dinspre Odaie. Coboara în creierii noptii, mergând pâs-pâs, în vârful degetelor, prin Cracii Iazului, si se strecura pe Dorna, de-a lungul Novacelului, ca sa n-o auda câinii ce pazeau stâna de lânga iezatura. Pe hudita noastra, ajungea trecând prin fata casei lui Rohozneanu, pe drumul care urca de la rachelnita lui mos Bârleanu, moara lui Cercel si duce spre Satul Nou. Înainta cu maxima discretie, ca un spirit evadat dintr-o sticla, dar o desconspirau dârele ruginii lasate pe panusa popusoiului, pe trupul gratios al stuhului, pe tulpina papurii, pe frunza mohorului.
Presara din mers si pe furis o pulbere galben-rosiatica peste imas, vii, pomi si salcâmi. Pe nesimtite, izgonea suprematia verde a clorofilei si instaura temporar o dictatura aramie peste câmpuri si livezi. Existau ceva semne ale iminentei sale sosiri. Conclavul de babute, reunit pe marginea santului, în Satul Vechi, cu ocazia Schimbarii la fata, îi prognozase aparitia, desi tratase problema cu superficialitate, din cauza prelungitelor comentarii teologico-filosofice privind dezlegarea la peste. În orice caz, bunica îmi spusese în acea zi, cu un bob de nostalgie în glas si în privire, cu un sfert de lacrima scurgându-i-se pe obrazul ars de vântul încins de peste vara, dar si cu un fel de resemnare pasiva, ca „se schimba lumina”, ca vine cea de toamna, ca vara pleaca odata cu rândunelele si cocostârcii, cu cârdurile de rate si gâste salbatice gazduite, de la sfârsitul primaverii încoace, prin desisurile iazului de pe Humarie si ale celui din Vasilachi. Apoi, mai existau predictiile lui mos Costachi Solonca, climatolog cu centura neagra, vecinul nostru, un neîntrecut interpret al textelor sacre ale Gramolnicului, respectat în „cotul nostru”, adica, printre megiesi, pentru faptul ca citea în norii de la Coarnele Caprii, care ajungeau în sat plutind cu tandrete peste fânetele de pe Talpagiu. Mos Costachi, caruia taica-miu îi spunea Kutuzov, nu se însela niciodata, mai ales atunci când prognozele meteorologice erau destinate celor din leatul meu. Daca spunea ca vine omatul, venea omatul; când prevestea ca vine moina, chiar venea moina. Singura fisura logica în rationamentele facute de el, un veritabil Nostradamus al mucosilor de pe hudita, privea data evenimentului, pe care n-o dezvaluia nici sa-l picuri cu lumânarea, desi o sugera cu un zâmbet de pezevenghi, destul de bine camuflat sub mustata; acesta era secretul puterii lui asupra tâncilor. Ne spunea, pur si simplu, sa avem rabdare, iar noi eram impresionati si multumiti deopotriva, deoarece, în cele din urma, lucrurile se întâmplau întocmai cum prevestea el. Însa cel mai clar semn al sosirii toamnei pe hudita noastra era faptul ca mos Prodan nu mai dormea noaptea sub salcâmul de la poarta. Cum dadea caldura lui mai, el si matusa Ileana îsi hodineau oasele trudite peste zi pe patul vechi din lemn, cu saltea din paie si fân, de lânga gardul facut din bete uscate de rasarita. Îi priveam invidios din drum, cu ochi iscoditori de copil si cu o mirare ingenua, cum stateau sub ogheal, în camesoaie de noapte, cum ascultau cu seninatate concertul de seara al broastelor dintr-o mlastina denumita Iazu’ Neamtului, cum bodoganeau pâna îi fura somnul, privind cerul ticsit de stele, tragând în cosul pieptului parfumul florilor de salcâm si asteptând ca luna sa apara gratioasa si cu ifose de fata mare dinspre Sipote. Tineam la ei fiindca erau oameni blânzi, cuminti, sfatosi si, mai ales, pentru ca, toamna de toamna, matusa Prodanoaia, cocârjata de ani si griji, ne aducea poama cu o covata, cerându-ne sa spunem „Bodaproste!” si, probabil, rugându-se în minte sa nu-i dam iama prin vie nici anul acesta. Întotdeauna îmi dadea un fruct, atunci când îi aduceam o caldare cu apa, dupa ce batrânul se prapadise, iar pe ea o lasasera puterile. Peste drum de mos Costachi Prodan, scepticul care nu credea o iota din ce vedea accidental la televizor, cel ce considera salturile Nadiei de la Olimpiada ca fiind lucrarea necuratului, statea matusa Iftinceasa. În fata casei batrânesti, cu doua odai si-un paravan, ea avea niste perji foarte ispititori, pe care îi spionam cu atentie si cu gânduri nu tocmai crestinesti din drum, atunci când fructele dadeau în pârga. Însa la ea nu mergeam nici macar atunci când ma chema insistent, spre exemplu, vara, ca sa ma satur de visinele dupa care tânjeam prin sparturile gardului. Cândva, ma trimesese maica-mea la ea cu o oala, pentru ca babuta avea huste si umplea bors în chiup de lut, adaugând o crenguta din visinul ce-i umbrea bucataria de vara. În casa, la marginea patului, sedea mos Iftinca, nascut pe când timpul nu fusese inventat. În vreme ce ma întreba, pentru a o mia oara, al cui sunt si cum ma cheama, desi eu îi dadeam cu stoicism aceleasi raspunsuri de fiecare data, el îsi scotea tacticos dintii si-i scufunda într-un borcan cu apa asezat pe masa din lemn. Si astazi îmi aduc aminte cu groaza ca am luat-o la fuga, scuipând în sân, speriat ca avusesem în fata un strigoi, un subiect sensibil, spinos, tratat cu maxima precautie si discretie, inclusiv de loja masonica a babutelor vaduve si doar atunci când satul îl sarbatorea pe Sfântul Andrei. Nu vazusem pâna atunci o dantura prêt-à-porter si reactionasem plin de spaima. Mai sus de casa „strigoiului” cu figura atemporala, îsi ducea traiul Carcadel, al carui dulau îi tinea la distanta pe copiii pofticiosi ce îi luasera la ochi fraga alb-galbuie. Alaturi, locuia baba Frasina, ce avea în curte mai multi butuci de vie si un copac înalt pâna la cer, plin, în timpul verii, cu cirese negre. Însa ei nu-i puteam calca gradina, fiindca, la ora asfintitului, atunci când noi ne planuiam raidurile, excentrica vadana primea vizitele lui mos Costachi Nostradamus, privite cu stupoare de gospodinele de pe ulita, care, mai ales din cauza frecventei incursiunilor playboy-ului octogenar, admirator înfocat al lui Solohov (Pe Donul linistit), începeau sa-si priveasca barbatii cu un amestec de mânie, dispret si suspiciune. Toamna aveam întotdeauna o problema logistica: ziua intra la apa, soarele lumina mai putin, aerul devenea mai rece seara, ca sa nu mai spun ca aspectul esential care ne ameninta planurile cotidiene, în special, si viata, în general, era scoala – trebuia sa mergem mai devreme la culcare, ca sa prindem câteva ore bune de somn, înainte de primul clinchet al clopotelului. Or, fâtâiala la ceas de seara a lui mos Costachi ne obliga sa actionam riscant, la lumina zilei, sau sa ne punem pofta-n cui. El însusi se simtea stingherit de prezenta noastra, mai ales ca din trupa, pe lânga subsemnatul, Cristi, frate-miu mai mare, Gelu, Mitruta si Baietu, facea parte Hant, nepotul gagicarului. Prin urmare, ne fugarea pe la casele noastre pe când adormeau gainile. Nu ne puteam bucura de darnicia toamnei din doua motive de neînteles pentru mintea unui copil: existenta gardurilor, care limitau în mod nedemocratic accesul la poame, si excesul de testosteron al meteorologului de serviciu. Asa ca, într-un an, i-am facut-o! Pentru ca Pamfilia, fiica-sa, nu-l lasa sa traga la masea, Casanova îsi ascundea sticla cu licoare bahica în strujanii proaspat secerati si pusi la uscat în spatele surii. Mergea des la ascunzatoarea secreta (dupa mintea lui), tragea o dusca si disparea ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar noi, care i-o coceam de multa vreme, am schimbat continutul sticlei cu un alt lichid, încât, la urmatoarea alimentare, a scuipat si a început sa suduie în draci, facând referire la dumnezei, serafimi, heruvimi, arhangheli, în principiu, la întreaga ierarhie cereasca. Dar n-a spus nimanui ce anume i se întâmplase. Nu stiu de ce… A ramas un secret pe care l-a luat în mormânt, la fel ca pe acela referitor la prognozele meteorologice. Eu îl stiu, dar n-o sa vi-l spun, fiindca as compromite o cariera de viitor rector si una de primar cu multe mandate la activ!
Bunica avea dreptate: la sfârsitul lui august, lumina vie si viguroasa a verii facea loc celei de toamna, mai palida, mai tocita si roasa de tristete. Soarele, usor încaruntit, cazut în reverie, se trezea mai târziu si adormea mai devreme, vlaguit dupa trei luni de arsita, în care se straduise sa topeasca lumea, din cauza unor pacate închipuite puse pe seama pamântenilor. Se instala printre noi, copiii, stapânii huditii, ai gradinilor, ai coclaurilor, maestri ai haladuielii, o specie de melancolie, cu nuante usor depresive, a carei sursa, identificata mai târziu, nu era scurtarea zilei sau faptul ca, în sat, totul – copacii, iarba, via, câmpurile, uneori, oamenii si necuvântatoarele, casele, cumpana fântânii din mijlocul câmpului sau crucile din cimitir – începuse sa rugineasca, ci instalarea prematura a Sindromului Ziua Crucii. Pe 14 septembrie, pe lânga faptul ca n-aveau voie sa manânce vreun fruct ce ar fi putut sugera semnul sfânt – struguri, mere, pere etc., etc. –, copiii de pe hudita intrau într-un fel de cantonament, înainte de debutul scolii, lucru care se întâmpla cu o consecventa religioasa, o zi mai târziu, adica, pe 15. Tunsi regulamentar, aproape ca niste delincventi, spalati în balia din tabla, cu peria de paie, pentru a elimina toate straturile de rapan depuse peste vara, eventual, decontaminati cu lesie din cenusa, în cazul contactarii deloc accidentale a râiei din baltile pline cu broaste de pe ses, stateam smirna cu totii, ca niste soldati trimisi la batalionul disciplinar, în asteptarea fortata a unei zile care punea capat verii în mod oficial, ne încurca socotelile si ne facea soarta amara. Însa dupa o zi sau doua, totul revenea aproape la normal: cautam mure prin popusoii din gradina matusii Popeasca, atentam la perjele goldane, ceva mai întârziate, ale babei Grapina, pionier al medicinei complet alternative, experta în descântece, leacuri si gargaro-terapie, care ma strângea suspect de tare atunci când aveam gâlci, bolborosind niste fraze lipsite de noima, sau ravaseam butucii din via lui Ili, aflati pe hatul dinspre cel ce avea în locatie de gestiune toaca cimitirului, mos Toma, vesnic „tamâiet si aghesmuit” dis-de-dimineata, ca parintele Buliga din Amintirile lui Creanga. Ili a’ lu’ Lunic, „tata lu’ Baietu”, camaradul nostru de arme si fapte, avea o capsunica aromata de-ti lasa gura apa numai când îi treceai pe la poarta. Mai nou, plugarenii îi spuneau fleura, dintr-un exces straniu de rigoare lingvistica – fleurs de vie duce cu gândul la aromele de capsuni din zona Marii Mediterane –, într-un sat în care singurul lucru în franceza pe care îl retineau copiii dupa un an de cursuri era „Thank you!”, din cauza ca profesorul de specialitate, altfel, un tip simpatic, se ocupa, mai curând, de formele geometrice ale tinerei profesoare de matematica. Pe Hant îl vizitam atunci când bunica-sa tragea la teasc. Don Juanul întârziat, holteiul tomnatic, dadea poama la zdroghitoare într-o cada mare din lemn, tragea ravacul, apoi turna ciorchinii ramasi în teasc. Asteptam primul pahar cu must ca pe mos Craciun, pâna târziu în noapte, la lumina unui bec chior, cu mâinile încleiate, dupa câteva ore de carat poama cu o cosarca din nuiele, pentru a ne merita rasplata lichida, dulce ca mierea, si însetati ca nisipul desertului. Se întâmpla asa ceva, de obicei, în luna octombrie, dupa prima bruma, moment ce scotea la suprafata un numar mereu surprinzator de oenologi si somelieri ai satului, pe care îi gaseai istoviti si cazuti la datorie prin santuri, din cauza muncii asidue, a nerabdarii si a efectelor secundare ale tulburelului. Era vremea la care, îndeobste seara, deasupra Plugariului se instala un nor atotcuprinzator, cu mireasma de tescovina usor fermentata, de capsunica, „zaibara” sau fraga alba. Culegând via si tragând la teasc, oamenii abia daca mai aveau ragaz sa înfulece un colt de turta si câteva felii de cartofi rumenite în fuga pe plita „cuptearasului” din fata casei. Peste sat, se asternea o liniste stranie; mai puteai auzi doar icnetul cailor ce aduceau strujanii de pe câmp sau carau tuhalii cu stiuleti. Ziua de munca debuta pe luna, înainte de caderea rouai si de itirea zorilor, si se încheia pe aceeasi luna, cu ore bune dupa asfintit. Era momentul din an în care maica-mea facea magiunul cu miez de nuca, amestecat pâna când paleta statea nemiscata în picioare, în care curtea noastra mirosea a vinete coapte pe jar, a gogosari pârpâliti pe o plita improvizata în gradina, a zacusca aburinda, luata cu lingura si cu pofta de copil direct din ceaunul imens, asezat pe chirostrii, apoi, întinsa pe pâinea coapta pe vatra.
Ca sa mai schimb atmosfera, mergeam pe cealalta hudita, în gradina lui Gheorghita, un veritabil rai al perjelor, care, vorba Anei Blandiana, visau mereu alcooluri. Îl ajutam la cules fructele rascoapte si prabusite în iarba, fericindu-mi papilele gustative cu arome pe care nu le gaseam la vreun alt plugarean, pentru ca nimeni din sat nu avea o livada atât de mare, cu soiuri atât de diverse de prune, ca taica-su. Mai avea Gheorghita un butuc de vie, în partea de miazazi a casei, sub streasina, ferit de zapada si ger, din care ne desfatam cu boabe stafidate si aromate pâna în ajunul Craciunului. La Costachi, un pic mai la vale, jucam fotbal cu bostanii portocalii, porcesti, dupa cum îi denumeam noi, printre glugile cu strujani abia taiati. Ceilalti, alb-vinetii la coaja si comestibili, erau copti în tingire sau în rola si mâncati, direct sau în placinta, mai ales în postul Craciunului. Pe masura ce mânia toamnei despuia viile si livezile, meniul nostru cotidian, servit ad hoc, pe unde apucam, suferea modificari: dispareau strugurii si perjele, dar ramâneau perele întârziate si nucile cazute dintr-un copac batrân, urias, de la „granita” cu tanti Nina. În curte, aveam perele chetroase, culese târziu si asezate în lazi de lemn, coapte spre începutul iernii, în bezna paravanului. Unele dintre ele, dintr-un copac vechi de când lumea, crescut în coltul casei, cu o coaja foarte scortoasa, deveneau, prin coacere, foarte zemoase si, mai ales, capatau un gust surprinzator si subtil de lamâie. În livada din fata casei, se încapatâna sa reziste ruginii gutuiul dinspre Pamfilia, ale carui daruri erau culese si asezate cu grija pe biblioteca. Parfumul lor discret inunda casa, pâna când maica-mea le transforma în dulceata sau gem. De Sfântul Dumitru, ciobanii îsi încheiau socotelile cu satul, împartind oile. Niciodata nu întelegeam cum reusea bunicul sa-si recunoasca tigaia dintr-o turma nesfârsita. N-am priceput nicicând de ce Sarmanu din Ceea Vale, Roman, Stolorencu sau Pintilii, managerii de stâna, apostrofau cornutele conformiste cu apelative gen Chiscarita, Rusoaia ori Chetrarita. Brânza era pusa în putina din lemn sau în borcan si astepta sa acompanieze mamaliga, ochiurile, jumarile sau sa-si dea duhul în placinta ori coltunasi. Dupa Mihail si Gavril, copacii desfrunziti dârdâiau sub bruma groasa, cazuta ca amenintare preventiva a iernii iminente. Dimineata, în drum spre scoala, auzeam cum le clantaneau dintii, implorând venirea primaverii. Cele mai gustoase mere, disparute de ceva vreme din copaci, le savuram prin darnicia lui Dorel, colegul meu de banca, pe care îl vizitam pe motiv ca tineam mortis sa-i admir iepurii din rasa belgiana. Taica-su, nea Andrii, lucra la Recea, ferma din sat, si, la sfârsitul toamnei, avea dreptul la câteva lazi cu „bot-de-iepure” si „goldane” (nici engleza nu era vorbita cu pedanterie la Plugari). Pe final de noiembrie, strângeam, cu grebla, frunzele din gradina, pe care le incineram ritualic, aruncând în gramezile facute scrum câteva barabule, servite, cu putina sare, pe post de delicatesa. Toamna ne parasea în noaptea de Sfântul Andrei, când strigoii bântuiau satul ca în poeziile lui Bacovia, smulgând portile din tâtâni si aruncându-le prin gârle, de ciuda ca n-au putut fura vacile, godacii si gainile, deoarece gospodinele unsesera usile de la sura, cotet si poiata cu usturoi. Fetele curioase din fire îsi puneau busuioc sub perna, dornice sa-si afle cât mai repede ursitul, repartizat nu atât de soarta, cât de vreo specialista în parerologie rurala, vreo cititoare în stele si besica porcului. Spre stupefactia tuturor babelor din cotul nostru si contrar tuturor semnelor, Ana visase un flacau din Chiscareni, ceea ce deschidea calea unei aliante geopolitice greu digerabile pe hudita. De emotie, o fi încurcat rugaciunile, biata fata! A doua zi, satul era acoperit de zapada, ca si cum din cer ar fi nins toata noaptea cu aripi de înger: sesul, copacul cu pere rapanoase, scrânciobul lui Gelu, nucul lui mos Mitruta, dealul dinspre Borosoaia, biserica de la Curte, liliacul de lânga fântâna lui mos Tapu. Dintre flori, doar dumitritele albe, galbene si violete din fata casei reusisera sa supravietuiasca potopului de fulgi.
Toate acestea se întâmplau cândva, în urma cu vreo patruzeci de toamne, într-o alta lume si, parca, într-o alta viata. Astazi, în sat, nimeni nu mai citeste în norii venind dinspre Coarnele Caprii. Salcâmul lui mos Prodan s-a stins din cauza singuratatii si a tristetii, zarzarul din poarta vecinilor s-a prapadit odata cu mos Kutuzov, care, daca mai traia, devenea expert în schimbari climatice, iar nucul de pe hat a dat ortul popii înainte ca tanti Nina sa fi luat drumul cu sens unic al cimitirului de pe imas. Mos Toma bate toaca din Cer, fiind primit acolo doar pentru ca, printre sughituri si suspine, a jurat sa posteasca pâna la sfârsitul eternitatii cu agheasma mirosind a busuioc, nu a capsunica. Iazurile au secat, iar ratele si gâstele salbatice au ratacit drumul de întoarcere. Pe hudita, cei câtiva copii nu mai iau mustati de la must, nu mai înfuleca turta cu magiun sau pâine pe vatra cu zacusca, direct din ceaun. Doar cocostârcul de pe stâlp, resemnat si stabilit definitiv în Plugari, mai aminteste de toamna de odinioara. Lumea susoteste ca satul a îmbatrânit. Însa oamenii nu îmbatrânesc niciodata. Doar ca, pe masura trecerii timpului, nu le mai vin tenisii de la tanti Paulina, jucariile le ramân prea mici, iar visurile, prea largi. Batrânul este un copil împovarat de ani, care, din motive inexplicabile, nu mai poate visa agude, nuci ascunse în sân si turte coapte pe plita.
Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România