Limitarea imediata a sportivilor straini din loturi la 60- este profund anticomunitara, anti-marketing si chiar anti-fair-play.
„Asa ca sa ne bucuram ca, desi a trecut vremea colindelor, Craciunitele cu mingea mica de pe semicerc ne rasfata cu rezultate de exceptie”, se încheia într-un ton voios de „Gaudeamus igitur” textul aparut aici în urma cu o saptamâna. Era vorba de campionatul nostru feminin de handbal, ajuns unul dintre cele mai puternice din lume (culmea!) pe bani în mare parte publici, bani care nu au cum sa ajunga pentru a ataca vârfurile din Liga Campionilor la fotbal. Poporul tace, înghite si se bucura de minunile botanice ale handbalului feminin de la noi. Indiferent daca se numesc Cristina Neagu si Eliza Buceschi, sau Elizabeth Omoregie si Ainhoa Fernandez. Gaudeamus igitur.
Tot la acelasi articol, un „PS”, fara sa taie din entuziasm, îndeamna la polemica: „Despre impactul «înfloririi» ligii noastre asupra nationalei, e prematur de vorbit. Chiar daca se arata unele semne bune”. Polemica si-ar trage seva dintr-o întrebare care framânta nu numai pe cei care iubesc handbalul, ci si pe cei atasati de alte sporturi în frunte cu (sau mai ales cu Majestatea Sa Fotbalul: „N-ar fi mai bine sa reducem numarul de straini la echipele românesti în folosul echipelor nationale?”. Cei din fotbal, spun mai direct: „sa renuntam la mercenari adusi din toate partile si sa ne bazam pe copiii nostri din pepiniere”. Fain-frumos, cum spune ardeleanul, numai ca termenul „mercenar” (la propriu, soldat platit sa lupte pentru cauze straine) se potriveste aici ca nuca în perete, din doua motive: asa-zisii mercenari se numesc „sportivi profesionsti” si – daca acceptam pentru câteva secunde termenul – Cristina Neagu si Florinel Coman sunt la fel de „mercenari”, precum Marie Davidsen sau Junior Morais. Cei care propun solutii nostalgice, din copilaria romantica a fotbalului, ar putea trage cu ochiul în gradina botanica a handbalului. Sau, daca nu le place, în marile gradini fotbalistice din Occident. Mai ales ca multi spun, si nu fara temei, ca aducând stranieri ieftini si bunisori, cluburile sunt tentate sa cheltuiasca mai putin pe pepiniere, deoarece cerintele FRF în aceasta privinta li se par o corvoada.
Exemplul din handbal: O cunoasteti pe Bianca Bazaliu, stimati ultrasi? O olteanca de 25 de ani, al carui gol de la distanta, decisiv în meciul cu Spania de la Euro a facut turul Internetului. Pe vremea când CSM câstiga Liga Campionilor la Budapesta, Bianca lustruia cu gratie banca de rezerve. A ramas câtiva ani buni la CSM, pentru ca a considerat ca e mai bine sa se pregateasca alaturi de vedete precum Carmen Martin sau Isabella Gulden, decât sa joace mult într-un ambient mediocru. Pentru astfel de sportivi, strainii de mare valoare pot fi de mare ajutor pentru tinerii dornici de consacrare. Valabil si pentru alte talente, pentru ca – la fel ca la marile cluburi de fotbal din Vest – pepiniera nu este neglijata la CSM.
Dupa cum bine spunea un simpatic comentator TV, cresterea tinerilor, chiar rodarea lor în echipa, este o problema de marketing, chiar la cluburile care sunt pline de „mercenari”. Un jucator crescut la Real Madrid, chiar daca nu a prins decât echipa de juniori, este un brand în sine. Nu este întâmplatoare explozia de tineri jucatori blan-granos la echipa nationala a Spaniei. Nu toti copiii Barcelonei ajung la prima echipa, dar ei sunt rodati, împrumutati, vânduti si deci produc bani. Iar daca mai prind si oarece minute într-o competitie de mare vizibilitate, aduc si mai mult la buget. Nu e nevoie de o directiva de la RFEF ca marile cluburi sa creasca tineri si sa-i valorifice, este axiomatic si foarte bine înteles. Si – mai ales – nu este nevoie de restrictii.
S-ar mai putea spune ca una este sa ai un exemplu gen Siraba Dembélé sau Malin Aune, sau alta pe alde Andrea Compagno, desi ca mentalitate ar fi oarece similitudine. Problemele sunt diferite la handbal si fotbal. La baschet, s-a putut limita numarul de jucatori straini pe teren (nu în lot!), la fotbal ar iesi un scandal urias, cu trimiteri la Curtea Europeana de Justitie ori la Tribunalul Arbitral Sportiv.
Pentru a concluziona, problema strainilor în sportul românesc este delicata si este nevoie de lucrat cu bisturiul. Decizia ministrului Edi Novak de a înlocui bisturiul cu sabia lui Alexandru cel Mare, fara a tine cont de specificitati este una dintre cele mai nefericite ale oficialului. Mai exact, limitarea imediata a strainilor din lot la 60- este profund anticomunitara, anti-marketing si chiar anti-fair-play. Sportul este mai mult decât un hobby, ci chiar mai mult decât o afacere care trebuie tratata cu maximum de atentie. Doina lui Eminescu a fost scrisa cu peste 150 de ani în urma, când sportul profesionist era înca o iluzie.