Eroul e construit pe calapodul psihologic al unei peratologii romantice. Vrea sa depaseasca limita permisivitatii si posibilitatii umanului – „limita” sugerata de enigmatica si, totodata, maiestuoasa Balena Alba -, neglijând tocmai faptul ca umanul nu poate fi decât limitat si imperfect. Rezultatul hybris-ului sau devine astfel previzibil: disolutia apocaliptica.
În linia discutiei asupra nerecunoasterii lui Melville de catre contemporanii sai ca mare scriitor, pe care am deschis-o saptamâna trecuta, trebuie, desigur, admis ca Moby Dick nu propune deloc o lectura „normala”. Nici macar una „usoara”. „Subiectul” romanului poate fi „reconstituit” numai din fragmentele expunerii principale, suficient de prolixe, a naratorului, fragmente „introduse” într-un epic secundar, cum ar veni, al simbolismului copios si al constructiei parabolice. Ishamel (vocea narativa) pare, pe de alta parte, destul de suspect (ca individ) el însusi, pentru a prezenta o credibilitate totala în excursul lui „anamnetic”. Nu este marinar profesionist (a lucrat ca profesor cândva), însa, suferind de o forma de alienare superioara si cautând izolarea de lume, decide (în urma întâlnirii cu harponierul Queequeg la un han, unde cele doua personaje împart un pat) sa plece pe apa, la bordul balenierei Pequod. Înclinatia naratorului spre hiperbola se simte de la bun început. Indivizii întâlniti („observati”) de el au trasaturile îngrosate, capata, treptat, dimensiuni mitice. Ei ies, altfel spus, din proza comuna, îndreptându-se catre oniric, daca nu chiar catre fantastic si legendar. Din perspectiva tipologica, Melville ramâne, indiscutabil, un creator expresionist avant la lettre. Pâna si Queequeg (cel care îi devine prieten apropiat lui Ishmael si care ar trebui sa-si dezvaluie familiaritatea în ochii „reflectorului”) îsi pastreaza culoarea de „straniu” (locus suspectus) freudian pâna la disparitia sa. Provine dintr-un trib salbatic (cu obiceiuri canibale) si, desi se afla pe punctul de a fi crestinat de echipajul de pe Pequod, se închina în continuare la zeul „Ramadan”, purtînd mereu asupra lui o statueta sacra („Yojo”), cu virtuti talismanice. Îmbolnavindu-se grav (aparent, terminal), pe parcursul calatoriei, el cere sa i se construiasca un cosciug. Ulterior, inexplicabil, Queequeg îsi revine si îi uimeste pe toti cu gesturile sale simbolice si discursurile epifanice.
La plecarea vasului (chiar în ziua de Craciun), un ins misterios numit, asemenea profetului biblic, Elijah, tine, la rândul lui, o cuvântare parabolica, unde – suficient de transparent – se profeteste (în deplin acord cu numele elocvent al personajului) sucombarea Capitanului Ahab si a echipajului sau. Ahab cunoaste, în reprezentarea lui Ishamel, de departe, limita de sus a hiperbolizarii, fiind prezentat, din start, drept a godlikeman/ un om-zeu. El apare pe punte foarte târziu de la desprinderea de tarm, coordonând activitatile de navigare de la distanta, prin ofiterii lui, Starbuck, Stubb si Flask. Are comportament de deus otiosus, facându-se simtit într-un mod invizibil, prin transcendenta. Când, într-un final, i se revela lui Ishamel, arata terifiant, pastrând toate trasaturile unei sacralitati întunecate (fara jumatate dintr-un picior – înghitita, dupa o confruntare directa, de Balena Alba – si cu o cicatrice care-i brazdeaza adânc obrazul, Ahab, conform perceptiilor înfiorate ale naratorului, se instaureaza în ierarhia vaporului sau aidoma un rege în vechile autocratii). Capitanul priveste marea (cu un concept al lui Gabriel Liiceanu) ca „limita de depasit” si, de aceea, arogant, îi sfideaza pe cei care îl îndeamna la un comportament rational (între acestia, Starbuck, secundul religios, cu rigorile eticii de quaker în suflet, sustine ca balenele ar trebui vânate doar pentru untura lor si nu din razbunare, iar harponierul bizar, Fedallah, adus în secret de Ahab la bord, vorbeste, si el profetic, despre iminenta moarte a echipajului, daca nu se va depasi aceasta virulenta a cautarii lui „Moby Dick”). Eroul melvillian suprapune uciderea mamiferului cu un hybris personal. Astfel, Ahab se manifesta, din unghiul esecului final, mai degraba ca o figura de tragedie. Monomania lui seamana cu „încremenirea” mentala a personajelor clasice, pentru care destinul tragic se leaga întotdeauna de ideea unei captivitati psihologice. Eroul e construit pe calapodul psihologic al unei peratologii romantice. Vrea sa depaseasca limita permisivitatii si posibilitatii umanului – „limita” sugerata de enigmatica si, totodata, maiestuoasa Balena Alba -, neglijând tocmai faptul ca umanul nu poate fi decât limitat si imperfect. Rezultatul hybris-ului sau devine astfel previzibil: disolutia apocaliptica. (Va urma)
Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi