Suntem probabil singura natie din lume predispusa la autoflagelare. Ne credem lenesi, smecheri, hoti, dar si predispusi la sacrificii inimaginabile atunci când ne ajunge cutitul la os. Si asta nu de azi, de ieri.
Dintr-o recenta, exceptionala carte*, aflam de existenta unui letopiset unguresc, preluat de Simion Dascalul si asezat în cronica lui Grigore Ureche, la mijlocul secolului saptesprezece, cu titlul „De izvodirea moldovenilor, de unde au venit într-aceste locuri”. Pe scurt, letopisetul acesta ne informeaza ca teritoriile extracarpatice erau locuite în vechime de tatari a caror forta militara ameninta existenta regatului maghiar. Regele cere ajutor împaratului bizantin, iar acesta îi trimite multimea de hoti, tâlhari, ucigasi de prin puscariile imperiului cu promisiunea ca daca vor lupta vitejeste vor fi eliberati. Cu ajutorul lor ungurii îi înfrâng definitiv pe tatari. Multumit, regele le da libertate si terenuri în special în Maramures. Acolo „romanii” îsi iau sotii unguroaice pe care le convertesc la credinta ortodoxa si „plodesc” atât de mult încât se raspândesc pe tot teritoriul intra si extracarpatic. Aventura acestei cronici cu izvoarele ei si felul în care a fost contracarata este descrisa în aceasta carte care se citeste pe nerasuflate.
Pentru noi ramâne un subiect de reflectie faptul ca un popor, în a carui memorie ancestrala, nu exista ideea ca am fi venit pe aceste locuri de undeva, suntem în permanenta desconsiderati de popoarele din jur care chiar au venit din alte parti ale lumii. În acelasi timp ramâne oarecum inexplicabil transferul de desconsiderare de la cei din jur la noi însine.
Înainte de al doilea razboi mondial preocuparile pentru psihologia, caracterul românilor au fost intense în încercarea de a explica înapoierea în raport cu tarile occidentale. Opiniile au fost, evident, contradictorii, prevala ideea ca românii reusesc, rar, sa iasa la lumina numai daca sunt condusi de mari personalitati istorice. Dupa razboi, comunismul nationalist ne-a proclamat popor maret, unic, din sânul caruia s-a nascut cea mai mare personalitate a istoriei noastre.
Nici în zilele noastre nu ne-am schimbat parerile. Majoritatea celor plecati din tara slujesc tarile dezvoltate pentru o pâine putin mai alba ca acasa în timp ce cei ramasi si-au luat în serios rolul de permanenti cârcotasi. Angajatii statului, bugetarii, peste un milion doua sute de mii, sunt platiti sa încurce în itele birocratiei cât mai multe proiecte. Cei peste cinci milioane de pensionari sunt tot timpul cu veniturile sub necesarul unui trai decent, în timp ce cele peste sase milioane de persoane care produc efectiv suporta povara unui stat fara perspective clare pentru bunastarea propriilor cetateni. Nici macar marii îmbogatiti ai vremii nu sunt fericiti întrucât nici ei nu au siguranta libertatii de mâine.
Cam acesta este tabloul pe care ni-l zugravim în permanenta cu destula încapatânare.
În acest context, întâmplarea a facut sa petrec patru saptamâni întregi, ca pacient al sectiei de terapie intensiva a Institutului de cardiologie din Iasi. Am putut face cunostinta cu întregul personal al acestei sectii cu douazeci si unu de paturi, medici, asistente, infirmiere. Involuntar am avut în minte imaginea catastrofala despre spitalele românesti facuta în mass media. Surpriza a fost mare. Medicii, infirmierele si asistentele din sectie nu sunt doar profesionisti, dar sunt animati de umanitate, de empatie cu suferintele bolnavilor în situatii limita adusi aici din toata Moldova. Curatenie exemplara, lenjeria de schimba aproape zilnic sau ori de câte ori este nevoie, infirmierele alearga sa faca fata, si fac, la multimea de bolnavi cu tot felul de nevoi si pretentii, asistentele sunt grijulii, atente cu suferintele fiecarui pacient, iar medicii sunt tot timpul în alerta privind starea oricarui bolnav din sectie. Nu am vazut, nu am auzit decât vorbe calde, de încurajare si de sustinere în lupta cu boala. Am vazut, am auzit câteva cazuri în care pacientii au fost refuzati categoric când au încercat sa ofere atentii în bani. În schimb am vazut, am auzit pretentii si comportament vulgar de la majoritatea pacientilor, critici duse pâna la înjuraturi si uneori violenta. Cu toate acestea nimeni din personalul medical nu si-a pierdut calmul si vorba buna. Este exact pe dos fata de ceea ce „stiam” eu inclusiv din experientele personale în spitalele comuniste. Atunci autoritatea comportamentala era exclusiva personalului medical în timp ce pacientii asteptau rabdatori vindecarea. Acum multi, daca nu majoritatea pacientilor adusi în situatie grava, deseori în pragul mortii, îndata ce se simt mai bine devin nemultumiti, nerabdatori, indisciplinati deseori urâciosi. As putea povesti multe despre ei, unii de exemplu încep sa se vaite vizibil numai când în salon sunt membrii ai echipei medicale. Îndata ce ramân singuri înceteaza si vaietele. Suferinta le readuce în memorie comportamentul de copil…
Evident, mai este mult pâna la perfectiune, dar daca cei care lucreaza în sistemul bugetar ar fi macar în parte la înaltimea personalului de la terapie intensiva din Institutul de cardiologie Iasi, viata noastra, a tuturor, în fiecare domeniu social ar fi mult mai zâmbitoare.
*Ovidiu Pecican „Românii, stigmat etnic, patrii imaginare. O cautare istorica”, Humanitas 2022
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului